Mihai Eminescu şi începuturile gazetăriei militante în favoarea românilor transilvăneni (II)

Eminescu deplânge şi lipsa de reacţie serioasă a românilor, la abuzurile repetate şi la insultele de care au avut parte, inclusiv în foruri legislative din partea oficialilor maghiari. Referirea este la deputatul din Dietă, Kalman Tisza, „un insolent - care, spune Eminescu - are cutezanţa de a spune în camera Ungariei cum că naţiunea română nu există". (Istoricul american AJ.May, scrie în „The Habsburg Monarchy.1867-1914, Harward University Press, 1959, că „românii au fost informaţi, fără menajamente, de către şovinul Tisza că trebuie să se contopească, şi încă repede, cu stăpânii săi maghiari".) La îndemnul jignitor „cum că am face poate mai bine de a emigra în România", a altui insolent, adică „de a părăsi acest pământ", Eminescu conchide că acesta, adică pământul Transilvaniei „e cu mult mai mult drept şi cu mult mai multă raţiune al nostru decât al lor".

Ungurilor le arată faptul că au profitat de slăbiciunile Austriei, ca urmare a înfrângerilor acesteia în războaiele cu Franţa şi Italia (1865) şi Prusia (1866), pentru a forţa preluarea de facto a frâielor puterii „dincoace de râul Leitha", cel care separa Austria de Ungaria, teritoriu care includea şi Transilvania şi Banatul.

Eminescu deplânge şi pasivismul adoptat, ca tactică de luptă, de Partidul Naţional Român din Transilvania, înfiinţat ca urmare a unei conferinţe cea a avut loc la Miercurea Sibiului în 7-8 martie 1869, ca apoi să critice abuzul guvernului ungar de interzicere a acestuia. (Cu câteva luni în urmă se înfiinţase şi Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, ce adoptase, ca tactică de luptă activismul, adică participarea la alegeri, deci la viaţa politică.) Spune Eminescu: „Avem dreptul de a petiţiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca şi indivizilor". Şi asta unde, „în ţara noastră - spune Eminescu- căci este a noastră mai bine decât a orişicui...".

Lipsa de atitudine tranşantă din parte românilor cu putere de cuvânt, Eminescu o pune în cârca „aleşilor" noştri, fără coloană vertebrală şi fără determinare, şterşi şi slugarnici, dar activi pentru interesele proprii. Spune Eminescu: „Cine protestă contra unor asemenea insinuaţiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaştem fiinţele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerşesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric şi imperativ drepturi pentru naţiunea lor, carii zic cum că românii n-au nici un drept în această ţară şi cum că trebuie să cerşească pentru a căpăta". Mai spune Eminescu: „..am vedea ce absurd e să cerşim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin şi cari trebuie să ni le luăm pre altă cale". „Pre altă cale", văzută de Eminescu, sunt de fapt două: una politică, în consonaţă şi solidaritate cu lupta celorlalte popoare subjugate de maghiari (dar şi de austrieci), propagată publicistic, în scrierile sale ziaristice, („faţă cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili", spunea acesta) şi una, radicală, promovată în lirica sa militantă, precum cea din poezia „La arme", scrisă în aceiaşi perioadă vieneză, unde acesta pleda, romantic, dar ferm, pentru o cale de forţă, ca fiind ultima preferabilă, dar, probabil, singura posibilă: „La arme!... Voi, fii ai vechei Transilvanii/ Sunteţi cu totul enervaţi/ Şi suferiţi în înjosire/ De la Braşov pân-la Abrud,/ Ca să vă ţie în robire/

Fino-târtanul orb şi crud./…".

(va urma)

Lasă un comentariu