Spunea Eminescu cu luciditate epică: „...noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiei noastre. Faţă de orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aborigenitatea noastră şi spiritul secolului". Practic, acesta pleda, „spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului", pentru convocarea unui congres „în care toată naţiunea românească să fie reprezentată şi care să decidă atitudinea ei faţă cu situaţiunea cea nouă", congres „solidar cu naţiunile din Austria ce urmăresc aceleaşi interese ca şi cea română", şi care „să-şi aleagă reprezentanţa sa", spre a comunica tronului „voinţa naţiunei româneşti, cerând a ei satisfacere". „Reprezentanţa sa", vizată de Eminescu, implica oameni „energici şi de caracter". Spune Eminescu: "Oricine a şovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificenţă, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici şansele, nici aurul, nici stelele şi ordurile mari (cari în genere se pun pre inime mice!) şi, apoi, cu oameni probi şi de caracter nu se încap tranzacţiuni încurcate. Ei vor cere pentru naţiunea lor cât li va ordona naţiunea ca să ceară şi nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuţia de a o face".
În cel de al doilea articol citat, „În Unire e tăria", Mihai Eminescu redă pasaje întregi din „ziarul intereselor cehe", „Politik", pledând pentru ca românii să se ralieze ideii de dezvoltare liberă „a fiecărui popor ca atare", să se solidarizeze cu aceasta, nelăsând „ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare", să iasă împreună din starea de faţă a lucrurilor, „nesuferită şi nesuportabilă", căci altfel „lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea", iar „nepăsarea noastră ne pierde". Cere politicienilor noştri să nu se lase ameţiţi de „promisiuni lucie, dar etern mincinoase". Spune Eminescu: „Cine crede cum că ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simţ de dreptate încât să redea, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimţământul românilor? Şi apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenţi să ni dea nimica". Ca apoi să încheie comentariul, arătând o cutumă veche a naţiei noastre, dar şi exprimând, într-un mod apoteotic, o convingere: „Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii, noi nu ne-am convins încă cum că: puterea şi mântuirea noastră sunt în noi!".
Articolul „Echilibrul" din tripticul publicat de Mihai Eminescu în „Federaţiunea" este o continuare a analizei situaţiei din imperiul dualist, a raţiunii de a fi a acestuia, imperiu pe care îl cataloga ca fiind o „ficţiune diplomatică, o variantă a eternului „divide et impera", dar şi un îndemn al direcţiei de urmat de românii din imperiu, care trebuiau să-şi câştige dreptul la autodeterminare. Spune Eminescu: „Un popor - oricum ar fi el - are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neaparat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element, străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; şi dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, d.es., au impus francezii românilor...". „Superioritatea morală", prin raţiunea căreia „un popor poate egemoniza pre altul" este discutabilă, din punctul de vedere al lui Eminescu, în ceea ce priveşte naţiunea maghiară. Spune acesta: „Dar să fim servitorii cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşenie nu e decât o lungă şi scârboasă donquixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne fie superiori? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţă? Au arti? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? - Ce au?"
Eminescu contestă dubla măsură a judecăţii conducătorilor maghiari. Spune acesta: „Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute!... De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie, omor? Să nu ne mai mirăm dacă toate naţiunile au cu totul altă semnificaţie pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul". Ca apoi să concluzioneze că „vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi". Ca în finalul articolului Eminescu să spună: „Să-i lăsăm dar de o parte pre aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări escepţionale, cu torturele lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competinţi ca să ni dea nimica, şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica".
Folosind doar forţa argumentelor, Eminescu desfiinţează, practic, „bazele constituţionale ale dualismului austro-ungar", motiv pentru care este chemat în faţa procurorului public din Pesta şi ameninţat cu un proces de presă. În toamna anului 1870, are loc procesul de presă al publicaţiei „Federaţiunea", în care este inclus şi articolul său, „Echilibrul". „Judele de instrucţiune" îi intentează „domnului Ion Poruţiu, redactor răspunzător al ziarului periodic „Federaţiunea"" o serie de procese de presă pentru orientarea publicaţiei.
va urma
