Prin repartiţie guvernamentală, şase serii de absolvenţi ai Şcolii Pedagogice Mixte, Craiova, promoţia 1955-1956, au fost numiţi în posturi de învăţători şi profesori suplinitori în ARDEALUL ISTORIC, cu preponderenţă în Regiunea Mureş Autonomă Maghiară.
Veneam din Craiova - tot istorică - a bravului Mihai, a lui Macedonski, Aman, a vestiţilor Fraţi Buzeşti, a Novăceştilor, a marilor boieri pământeni, iubitori de neam şi de ţară. Pandurii slugerului Tudor sunt stră-străbunicii colegilor mei. Privind mai aproape de prezent, a Craiovei lui M. Sorescu, cel ce a dat „la TOT şi la TOATE" numele Eminescu, a lui A. Păunescu, a vorbitorului în şoaptă V. Vosganian, a ministrului, istoricului şi diplomatului A. Cioroianu, a boemului Tudor Gheorghe, precum şi a viitorului oraş cultural european.
Şcoala Pedagogică a devenit „mixtă" prin comasarea unităţilor şcolare de fete şi băieţi din centrele: Craiova, Tg.-Jiu, Caracal, Turnu Severin, în anul şcolar 1954-1955, când noi eram în anul IV. Trăiam o reformă cu tentă umanizatoare, progresistă. Istoricul Stelian Neagoe se declara absolvent al Şcolii Normale Craiova, ce ne-a pregătit spre a fi "Luminători ai satelor" (vol. „Istoricul Stelian Neagoe la 75 de ani", pag. 973).
Asta am şi fost. Ajunşi pe „câmpie", câte doi-trei, la şcolile din Sânpetru, Răzoare, Miheş, Şăulia, Sărmaşu, Luduş, Căpuş, Band, ne credeam într-o altă lume. Modul de viaţă, vorba domoală şi rumegată a băştinaşilor, noroiul uliţelor, sate şi cătune răsfirate printre dealuri şi văi contrastau cu agerimea oltenilor şi nesfârşitul întinderilor sudice.
După îndeplinirea stagiului militar, mulţi colegi s-au apropiat de ţinuturile natale. Alţii au rămas, şi-au întemeiat familii şi au devenit pământeni ai Ardealului: Bălteanu Ioan-Răzoare, Răducanu C-tin-Şăulia, Marcela (Bădeaţă) Rusu-Band, Angela (Ţugui) Pop-Luduş, Felicia (Roman) Şimon-Sânpetru, Râciu, Gorneşti.
Instruiţi la „şcoala curajului", în marş forţat, pe ritmuri sovietice, de pedagogia lui Macarenko, cu un spirit de ordine şi disciplină militarească, dar şi cu o temeinică pregătire de specialitate, cu avânt şi elan tineresc, cu un crez al muncii şi rigurozităţii bine inoculat, am intrat în rol de la început.
Am avut dascăli minunaţi, oameni de excepţie, aproape de perfecţiune, de înaltă calitate.
Singura noastră sursă de instruire erau notiţele (nu aveam manuale, sistemul de notare era de la 1 la 5). Din graiul lor „am cules învăţătură". Aceşti oameni au fost pentru noi modele pentru restul vieţii şi al carierei.
Pe lângă îndatoririle profesionale, aveam alte sarcini, multe şi grele. Ziua de lucru se termina târziu în noapte; am făcut alfabetizare, colectivizare, suportând adesea afrontul şi neprietenia celor vizaţi. La 19 ani conduceam corul tineretului, o formaţie de teatru sătesc, participam la învăţământ politic şi alte multe obligaţiuni, departe de profesiunea noastră. Lămpaşul lumina obscur uliţele înglodate ale satului când trebuia să scriem pe garduri lozinci mobilizatoare.
M-au îngrozit imaginile dramatice din toamna anului 1956 privind revoluţia din Ungaria, dar şi noaptea trecerii spre răsărit a tancurilor ruseşti.
Timpul şi-a spus cuvântul. Am fost martorii, înfăptuitorii, părtaşii marilor prefaceri trecând prin două regimuri, sfârşit şi început de secol şi de mileniu.
Au trecut meteoric acei ani. A fost mult, a fost puţin? Răspunsul este acesta: 60 de ani de muncă, de viaţă, iubire şi speranţă, de împliniri, tristeţi şi bucurii, lacrimi şi zâmbete, înălţare şi emfază...toate sub cupola unui curcubeu aureolat de „MAREA TRECERE"!
4 iunie a fost ziua întâlnirii „normaliştilor Craiovei", în faţa teatrului, acolo unde ne adunam, frumos gătite cu uniforma de stradă şi cu numărul matricol pe mâneca stângă. Ne îndreptam, apoi, spre locurile rezervate elevilor - balcon II.
La mulţi ani, generaţie! Gaudeamus!
Salve Craiova, oraş al plenitudinii adolescenţei şi tinereţii noastre!
Eternă aducere aminte pentru cei trecuţi în nemurire! Înţelegere pentru cei ce încă mai suntem, dar n-am putut ajunge la această întâlnire.
Prezenţa mea - o compunere rimată, pe un ton elegiac, învăluit în parfumul nostalgic al retrăirilor interioare, frumuseţi nebănuite, exprimate sincretic în versul macedonskian: „Eram puternic împărat/ Prin sufletească poezie..."
