Sufletul omului, o fortăreaţă greu de cucerit

Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele, povestea Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, în cartea „Sufletul meu, temniţa mea", apărută la Editura Bizantină, în anul 2009). „Acasă aveam o căţea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă şi eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea şi când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o. Căutând-o, fără să-mi dau seama, m-am aşezat în faţa micuţei grote în care născuse. Imediat ce a observat că sunt lângă căţeluşii ei, m-a atacat. N-a mai ştiut că sunt stăpânul ei. Când s-a repezit să mă muşte, am reuşit să ţip, mi-a recunoscut vocea şi s-a dat înapoi. În clipa aceea critică, câinele nu se mai îngrijea doar de el, ci şi de căţeluşii lui.

Aşa se întâmplă şi în noi. În adânc, sufletul este o fortăreaţă de necucerit. Ajung până acolo haruri, tot felul de ajutoare, însă fortăreaţa rămâne necucerită, pentru că poarta se deschide pe dinăuntru. Şi dacă nu se deschide pe dinăuntru, harul lui Dumnezeu are delicateţea să nu forţeze. Vai de cel care are ca lucrare să scoată şarpele din gaura lui. Vai de cel căruia Dumnezeu i-a încredinţat o asemenea lucrare, să spargă fortăreaţa numită «ego». Va fi sfâşiat. Va fi muşcat şi sfâşiat, fiindcă fortăreaţa nu se predă uşor!"

Lasă un comentariu