„Eu nu văd decât steagul ţării, şi steagul ţării îl apăr!"

Distribuie pe:

Parcă într-un total anonimat, fără ecouri în presa scrisă şi la puzderia de televiziuni, aşa cum se întâmplă, în România, din 1990 încoace, au trecut cei 75 de ani de la înfiinţarea emisiunii radio - „Ora Armatei". Doar colegii de la „Radio România Actualităţi" şi-au amintit marţi, 16 iunie, de trecerea celor 75 de ani! Atât. Să recunoaştem, cam puţin. Cam puţin şi nedrept! Prea, şi total nemeritat, se uită că aceia care, în sfânta carte a Neamului, au înscris „gloria României, prin viaţa şi lupta lor eroică" - cum scria Nicolae Bălcescu - au fost ostaşii noştri înaintemergători. Ei, cei cu arma în mână, la Vaslui - Podul Înalt, la Baia, la Posada, la Codrii Cosminului, la Călugăreni, la Şelimbăr, apoi în bătăliile crâncene ale Primului şi ale celui de-Al Doilea Război Mondial, prin credinţă şi jertfă, cu braţul lor înarmat au dat veşnicie pământului şi neamului nostru românesc.

Oştirea Română şi Biserica, cei doi stâlpi de nădejde, de solid sprijin, pentru orice societate care se respectă, mereu pe primele două locuri în opţiunile românilor, au dat şi dau siguranţă şi încredere unei ţări, ca a noastră, hărţuită prin urgiile vremurilor. Marele istoric Nicolae Iorga, odată întrebat ce-i ţara, răspundea scurt şi cuprinzător: „pâine şi apărare!". Un mare adevăr, mereu situat sub semnul liniştitor şi ziditor, a fost înţeles de cei chemaţi, prin vreme, să apere meleagul natal al unui popor cu bogate tradiţii de luptă şi istorice. Biruitori, uneori prin moarte, în tragica vâltoare, ei au lăsat repere de aur, de neuitat, prin locurile Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Coşna, Odessa, Cotul Donului - Stalingrad, Oarba de Mureş, Budapesta, Munţii Tatra.

Sub voia şi mila Celui de Sus, de la acea primă Divizie de Cavalerie Independentă, a primăverii anului 1895, la Corpurile de armată, s-au interpus viaţa şi moartea, voinţa şi izbânda, în perioada vijelioasă a anilor 1916-1918, dar şi a anilor 1941-1945, din Stepa Calmucă, de la Odessa şi Cotul Donului - Stalingrad la Oarba de Mureş, loc al bătăliilor cumplite, parte a Ardealului rupt prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, lăsându-şi vieţile tinere tribut onoarei, os şi carne din trupurile lor pe câmpul bătăliilor. Unii îşi duc somnul eternităţii prin cimitire ale eroilor şi mausolee, cei mai mulţi prin gropi comune, departe de hotarele ţării. Ei au luptat şi au apărat ţara aceasta, „patria de pământ şi de cuvinte", cu „Arme de tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie" - cum se exprima Înaltul Domn al Poeziei şi Limbii Româneşti - Mihai Eminescu.

Încredinţam hârtiei şi publicării aceste rânduri dedicate Oştirii Române, tocmai marţi, 16 iunie a.c., la împlinirea celor 75 de ani de la naşterea emisiunii „Ora Armatei", motivat de o întâmplare de pe la începutul nefast al anului 1998, an în care unui bicisnic din conducerea Televiziunii Române de atunci, cu o gravă infirmitate a gândirii, care n-a fost prezent vreodată la lecţia de demnitate a neamului, i-a trecut prin cap neghioaba idee să desfiinţeze, cum s-a încercat şi în cazul „Tezaurului folcloric", tocmai emisiunea „Ora Armatei", deoarece, zicea el, nu mai are niciun rost, nu mai este nevoie de ea. A devenit fără sens. După scăfârlia lui, de armată nu mai era nevoie! Ca deputat PUNR, în Parlamentul României, am reacţionat, imediat, chiar furios, că, iată, cuiva i-a trecut prin cap să aplice o astfel de bazaconie.

Afirmam, cu acel prilej, în Camera Deputaţilor, ceva ştiut de toţi românii, nu şi de cei care susţineau tâmpenia, că o societate cu pretenţii se respectă, într-adevăr, îşi consolidează trăinicia pe Biserică şi Armată, doi stâlpi ai durabilităţii unei ţări, ai unui neam. Inşi cu înclinaţii devastatoare, din Parlament şi din Guvern, prin acea existenţă tot mai gri, tot mai cenuşie, a acelor vremuri traumatizante, ca şi azi, nu departe de porniri demente, şi-ar fi zis: păi, dacă dispar librăriile şi bibliotecile şi nu mai este nevoie nici de carte, prin acele „decese culturale", de ce n-ar dispărea, şi armata, braţul înarmat al unei ţări?!

Din păcate, cu mână internă, dar după scenarii croite de interese străine, tocmai Biserica şi Armata erau, atunci, cele mai puternic lovite. Atacurile împotriva Oştirii Române s-au intensificat tot mai mult, dar sub modalităţi mai rafinate, mai subtile, mai perfide. După atacurile asupra Bisericii Ortodoxe Române, venea atunci şi rândul celuilalt stâlp al încrederii şi solidităţii: Armata Română. Luată în tărbacă, prin presă, televiziuni, în Parlamentul României, de nişte trepăduşi ai acelor timpuri, strâmbători din nas, conform cărora aici, pe la noi, totul pute, Oştirea Română era terfelită, acuze grave aducând armatei pentru evenimentele din decembrie 1989. Printr-o judecată globalizatoare, se recurgea la culpabilizarea ei, hazardantă, periculoasă.

Dovezile unei porniri bolnăvicioase erau multe! Guvernul CDR-ist de atunci o lua razna, peste arătură, sfidând, şi elementara logică, şi bun-simţul atât de necesar în astfel de cazuri. El, Guvernul României, „desăvârşea opera", prin emiterea Ordonanţei de Urgenţă nr. 7. După premeditata distrugere a industriei româneşti de apărare, la ordinul FMI şi al masoneriei, doar ordonanţa, aberaţia aceea mai lipsea! În pofida articolului 117 din Constituţia de atunci, urmau desfiinţarea, restructurarea comandamentelor marilor unităţi, subunităţi şi formaţiuni din compunerea armatei, dislocări negândite şi periculoase într-un stat de drept, disponibilizări ale ofiţerilor români. Totul printr-o ordonanţă, deşi articolul amintit din Legea fundamentală a ţării - Constituţia - prevedea, cât se poate de clar, fără drept de interpretare din partea cuiva: „Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică."

Din păcate, nimic nu conta! Era, într-un fel, vorba despre desfiinţarea Oştirii Române, de distrugerea, voită, a sistemului de apărare naţională, mergându-se chiar până şi la eliminarea, de la postul public de televiziune, a „Orei Armatei". Aşa a aşezat, la rând, Guvernul lui Victor Ciorbea, azi îmburcat în jilţul de Avocat al Poporului, pe cele 40-60.000 de cadre militare (ca şi pe minerii adâncurilor!) disponibilizate. Nu mai conta nimic pentru Ciorbea şi ai lui, aflaţi în scaunele înalte ale puterii postdecembriste, putere care corupe, dar care, de multe ori, şi prosteşte! Ei au uitat, cam cu totul, că „patria este peste străbuni", că înaintaşii noştri, aici, la Porţile Răsăritului, au fost mereu de strajă Europei. Ei, guvernanţii români de atunci, au lăsat fără apărare teritoriul naţional, uitând, cu totul, în a lor distanţare faţă de sentimentul şi interesul naţional, cuvintele savantului, ale marelui istoric Nicolae Iorga, cu gândul la momentele dificile, grele, în care naţia ar fi chemată la arme: „Eu nu văd decât steagul ţării, şi steagul ţării îl apăr!".

După intervenţii, având şi sprijinul unor parlamentari de pe la diferite partide, emisiunea „Ora Armatei" a fost reluată la Televiziunea Română. Am dovedit, atunci, că se poate, prin unitate şi solidaritate. Din păcate, „Ora Armatei" a dispărut din programul postului naţional de televiziune, mai-marii de acolo mulţumindu-se cu alte… ore: „Ora Regelui" şi „Ora de ştiri".

Un motiv în plus m-a determinat să recurg la această întoarcere în timp, prin răscolirea memoriei: Expoziţia itinerantă „Eroul Necunoscut - simbol al eroismului naţional", a Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I", idee salutară, demnă de aplaudat, a Filialei Cultul Eroilor „General Ştefan Guşă", cu acel gând onorant de a acorda înaintemergătorilor, luptători care au ţinut ca ţara asta să rămână întreagă, chiar dacă azi ea nu mai este România Mare de la 1 Decembrie 1918, recunoştinţa noastră, acel cuvenit omagiu. Şi, amintindu-ne de ei, m-am întrebat, precum Nichifor Crainic, prin poezia: „Unde sunt cei care nu mai sunt?". Ei sunt acolo, în lumea „Celui Necuprins". Iar dacă marele istoric Nicolae Iorga ne îndemna ca atunci când uitarea se aşază peste întâmplările mari, datoria noastră este să le scoatem din uitare! O inscripţie de pe o piatră funerară, descoperită de Vasile Pârvan la Tomis, scrie: „Celor duşi de noi nu le mai este dor!". Nouă, urmaşilor, de ei, cei căzuţi pentru Patrie, ne este dor! Pentru că românii au acel cult sfânt al eroilor! Un dor al întoarcerilor în timp. Să ne mai amintim, apoi, şi acele cuvinte scrie deasupra intrării în Cimitirul Central al Madridului: „Toţi cei care se odihnesc aici, întru eternitate, au luptat pentru Patrie!". Să le cinstim jertfa, eroismul şi patriotismul şi prin versurile lui Nicolae Iorga din poezia „Nu ne uitaţi": „Noi suntem mulţi, e codrul plin,/ De noi e plin muntele tot,/ În şiruri crucile se ţin,/ Pe gropi ce nu se mai socot.// Dar cum suntem din moşi-strămoşi,/ Deprinşi toţi cu aceleaşi sorţi,/ Ne-am dus la moarte bucuroşi/ Şi nu le cerem alte morţi.// Români am fost, când am luptat,/ Până la urmă neclintit,/ Creştini suntem, că am iertat,/ Dormind acuma liniştit.// Şi după câte le-am făcut,/ Noi mai simţim un singur dor,/ Al celor care s-au trecut,/ Şi n-au văzut isprava lor.// Şi fiindcă-am fost tot ce v-am fost,/ Când ne-am făcut al vieţii rost,/ În bucuria voastră, fraţi,/ Nu ne uitaţi!".

Lasă un comentariu