Te întreb pe tine, omule bogat, ce vrei mai mult decât îţi trebuie? Intuindu-ţi posibilul răspuns, mă grăbesc a-ţi propune, ca etalon al poftelor tale de înavuţire, logica proverbialei „măsuri" a mierii de albine. Se cunoaşte că acest dar dumnezeiesc nu-l poţi mânca cu lingura de supă, cu căniţa şi nici cu polonicul! Pentru că prima e delicioasă, a doua savuroasă, iar a treia nu o mai poţi înghiţi. Cu gândul la biblicul „Turn Babel", observăm că mulţimea limbilor popoarelor lumii nu mai este, cam de multă vreme, un obstacol de netrecut în calea cunoaşterii lui Dumnezeu, Învierea Mântuitorului Hristos străbătând lumea de la un capăt la altul al Pământului, poposind chiar şi în sufletul mulţimilor de „Toma necredinciosul". Adică, al acelor semeni de-ai noştri care ajung ca în Săptămâna Luminată să exclame cucernici şi miraţi: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!". Ironia soartei şi supărarea unui neavenit, fost preşedinte de ţară. Vorbele sale, mereu zgomotoase, răutăcioase şi certăreţe părând a spune că e tot mai greu să înţeleagă românul de rând că ce „mare" şi „valoros" om de stat a avut acest popor atât de mic şi de nerecunoscător! Din gândirea istoricului grec Tucidide (460-398 î.Hr), cronicar al războiului peloponeziac între Atena şi Sparta: „Recunoaşterea sărăciei nu-i o ruşine, dar e ruşinos să nu încerci să scapi de ea prin muncă". Adică, nu prin furt şi jaf. Şi nici prin lăcomie şi minciună! În actualitatea imediată a zilei: Niciun exces, de niciun fel, nu foloseşte posturilor creştineşti de peste an, cum niciun furt libertăţii de a fi om liber, lucrător fără simbrie al virtuţiilor! Dacă o anumită lege a fizicii, aplicată la firea omului, ne dovedeşte că orice şut duşmănos luat în fund te trimite măcar cu un pas înainte, atunci cum rămâne cu şutul pe care, uneori, ţi-l dai singur, nesilit de nimeni?! Aşa cum este cazul celor ajunşi la DNA. Vorba unuia dintre „aleşii" neamului: „Fă-mă, Doamne, deputat! Cu bani mulţi şi nearestat!"
