În pagina zbuciumatei, frământatei, învolburatei noastre istorii este cuprinsă şi tâlhăria bolşevică a URSS, continuatoarea politicii ţariste, acaparatoare de odinioară, prin care, în iunie 1940, după 22 de ani de la unirea Basarabiei cu România-Mamă, în urma Pactului secret Ribbentrop-Molotov, între Hitler şi Stalin, cizma şi tancul rusesc cotropeau, din nou, pământurile româneşti dintre Prut şi Nistru.
Era acea vreme a cumplitei înfricoşări, a teroarei, a abuzului şi a urii comuniste, pornind de sub steaua rubinie a Kremlinului, vreme în care fraţii noştri basarabeni, luaţi din casele lor în dricul nopţii, săltaţi fără nicio vină, erau duşi, mulţi albind drumurile cu oasele lor, în acel „Pahod na Sibir", urcând o Golgotă a suferinţelor cumplite, în gulagurile Vorkutei, Kolâmei, Magadanului, până dincolo de Cercul Polar. Basarabia, Moşia Ştefană, „sora noastră cea mezină", cea „furată, trădată mereu", din nou gemea sub talpă bolşevică, suferind sub asprul şuierat al „cnutului calmuc". De sub cizma ocupantului, de sub apăsarea Kremlinului, de sub deportările în „Siberiile de gheaţă", fraţii noştri trebuiau eliberaţi!
În zorii zilei de 22 iunie 1941, a răsunat aşteptatul Ordin de luptă al mareşalului Ion Antonescu. Un ordin-jurământ! Un ordin care i-a îmbărbătat pe toţi românii! Ordin în care mareşalul, mare patriot, bun român şi creştin, spunea:
„V-am făgăduit, din prima zi a noii domnii şi a luptei mele naţionale, să vă duc la biruinţă!
Să şterg pata de dezonoare din Cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii voştri!
Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti dintotdeauna!
Ostaşi,
Vă ordon:
Treceţi Prutul!
Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi din Miazănoapte!
Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi!
Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!
Plecaţi pe drumul biruinţei lui Ştefan cel Mare, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au impus strămoşii voştri cu jertfa lor!
Înainte!
Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici strajă dreptăţii şi zid de apărare creştină!
Fiţi vrednici de trecutul românesc…!
În zorii zilei de 22 iunie 1941, în explozii de urale şi în rafale de arme, trecând apa Prutului, din mii de inimi se înalţă voinţa neamului, din mii de voci răsuna cântecul: „Azi-noapte, la Prut, războiul a-nceput,/ Românii trec dincolo, iară,/ Să
ia-napoi, prin armă şi scut,/ Moşia pierdută astă-vară.// Mergem în câmpia Basarabilor,/ Plină de grâne, plină de dor,/ Şi-n Bucovina cu mănăstiri şi brazi,/ Mergem la luptă, bravi camarazi!". Cântec-îndemn şi îmbărbătare, prin satele româneşti de dincolo de apa Prutului.
În gând cu România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, îmbărbătaţi de îndemnul mareşalului - „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!", în luptele de la Ţiganca au căzut 1.000 de militari români, în bătăliile de pe Dealul Morilor, de pe Valea Plângerii, numită şi a Dolnei, în încrâncenările de la Vărzăreşti şi Nisporeni, alte sute de ostaşi au îmbrăţişat ţărâna în cumplita, dramatica încleştare. „Toată valea era presărată de trupuri, multe fără mâini, fără picioare, fără capete. Au încărcat morţii în căruţe şi i-au dus la Vărzăreşti, unde sătenii i-au înmormântat creştineşte, le-au pus cruci la cap", spunea supravieţuitorul Alexandru Enache. Însă, mai apoi, „crucile au fost smulse, la ordinul oficialităţilor comuniste, care au venit, din nou, la conducere, şi duse, cu carele, la Nisporeni, unde au făcut din ele un trotuar." O barbarie a bolşevicilor fără credinţă în Dumnezeu! „Mulţi ani pe locul unde atunci, în iunie 1941, militarii români, aici căzuţi în lupte, au fost îngropaţi, păşteau animalele!" - declara Natalia Hadârcă.
Au urmat crâncenele bătălii, încununate cu victorii (dar şi cu mari pierderi omeneşti, mai apoi) la Odessa, în Stepa Calmucă, urmând drama de la Cotul Donului - Stalingrad,
în cumplita iarnă rusească.
Pământul Basarabiei este presărat cu numeroase cimitire, pe locurile unde s-au dat crâncenele bătălii, unde, în cel de Al Doilea Război Mondial, au căzut ostaşii români, meritul pentru amenajarea acelor cimitire revenind celor hotărâţi, în anii din urmă, să refacă, conform rânduielilor noastre creştineşti, locurile veşnice ale odihnei celor care şi-au dat viaţa pentru România întregită. Totul, prin eforturile Cultului Eroilor, cu toată acea împotrivire îndărătnică de pe vremea lui Vladimir Voronin, omul Kremlinului.
Există dovezi grăitoare că cimitirele ostaşilor români, după încheierea războiului, au fost demolate, profanate, lăsate în paragină, pentru a se pierde orice urmă sub valurile uitării şi ale vremii. După ocuparea Basarabiei, de către URSS, năvălitorii păgâni, vandalii şi barbarii au abătut dezastrul vremii în care erau ei stăpâni, peste acele locuri de reculegere, printre ele aflându-se şi cimitirul din Chişinău. Tăvălugul barbar al „năvălitorilor-eliberatori", atunci când transformau bisericile în magazii şi depozite, înverşunându-se să şteargă orice urmă de românism şi de credinţă în Dumnezeu, de sentiment identitar, devenea tot mai ameninţător. Dorind ca Basarabia, ocupată, „prin mucul condeiului", la 1812, cum scria Eminescu, să devină iar gubernie sovieto-rusească, puterea comunistă a cuprins, sub vandalismul bolşevic, şi Cimitirul Eroilor Români din Chişinău.
Sub nestăpânita otravă a urii, sub mână netrebnică, blestemată, a căzut şi cimitirul de la Ţiganca, acolo unde îşi duceau somnul de veci 1.000 de ostaşi români. „Timp de 60 de ani, morţii de la Ţiganca n-au avut linişte!". În urma unei campanii susţinute, de distrugere a cimitirului, ocupantul sovietic a smuls crucile de la căpătâiul eroilor români, care au fost puse la fundaţia unui sovhoz, iar „oasele, spălate de ploi, au fost risipite pe toată valea de la Ţiganca". Cu greu, Cimitirul de Onoare Românesc de la Ţiganca, prin grija Cultului Eroilor, a unor creştini din stânga şi din dreapta Prutului, a fost reamenajat, după 65 de ani, reinaugurat la 6 iunie 2006, prin cele „nouă gropi comune, 142 de cruci, 11 plăci de marmură, cu numele celor 830 de militari români identificaţi, o troiţă, candele". Fapt care, după cum se vede, pe unii i-a deranjat rău de tot, stându-le ca un arici în gât. Steagul României, arborat alături de cel al Republicii Moldova, la poarta cimitirului, a fost dat jos, rupt şi călcat în picioare!
Neam născut creştin, primul în această Europă, iertăm, dar nu uităm! Cum nu uităm nici punerea la cale a acelui simulacru de proces şi execuţia mareşalului Ion Antonescu, bărbatul, care, atunci când România era ciuntită cumplit, hărtănită, şi în vest, prin ruperea nordului Ardealului, de către Hitler şi Mussolini, pentru a fi dat Ungariei horthyste şi fasciste, şi în est, şi în nord, prin anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, de URSS, şi în sud, unde Bulgaria ne rupea o parte din Dobrogea, şi-a asumat o enormă răspundere. Într-un moment în care cam toţi oamenii politici români, invitaţi să ia conducerea României, fugeau de răspundere, dispăreau ca puii prin urzici, a fost singurul bărbat care şi-a asumat o teribilă responsabilitate! Atunci, în tragicul an 1940, năprasnica nenorocire s-a abătut asupra României, iar Statul Român se afla în pragul desfiinţării! Prin Pactul Ribbentrop-Molotov, prin Protocolul secret şi notele ultimative, la 28 iunie 1940, Basarabia şi nordul Bucovinei ne erau furate de URSS! Mai presus de orice, el a aşezat conştiinţa onoarei militare şi mândria naţională, asumându-şi greaua povară a responsabilităţii salvării României! El a fost cel care, cu curaj, a preluat destinele României în momentele acelea atât de grele ale sfârtecării ţării, când mulţi dintre puternicii zilei ne-au întors spatele.
Viteazul soldat, marele patriot, militar şi strateg, a urcat toată scara ierarhiilor ostăşeşti, de la locotenent (1904) la locotenent-colonel, decorat pe Tisa, chiar de regele Ferdinand I, Întregitorul, cu Ordinul „Mihai Viteazul", după strălucita campanie a Oştirii Române împotriva bandelor comuniste ale lui Bela Kuhn, la Budapesta, în 1919. Prin merite personale, el ajunge general, apoi mareşal. Fostul colaborator al generalului Prezan, în timpul Primului Război Mondial, pe frontul din Moldova, a fost ataşat militar la Paris (1922), Londra şi Bruxelles (1923), ministru al Apărării (1937-1938). Cel care dorea „Nistrul hotar" denumea Transilvania „sufletul nostru", încrezător că „nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea". El a fost bărbatul hotărât să recupereze teritoriile pierdute în vara anului 1940 (dar, sigur, cu gândul şi la partea de nord a Ardealului, dată Ungariei horthyste, prin Diktatul de la Viena). A angajat ţara în războiul împotriva URSS, continuat şi dincolo de Nistru, a fost înlăturat, la 23 august 1944, sub presiune sovietică, dar şi printr-o mârşavă înţelegere a regelui Mihai cu vârfurile comuniste româneşti de atunci, a fost arestat şi predat bolşevicilor sovietici, iar în urma unui proces, un simulacru, organizat după tipicul comunist al acelor timpuri, în anul 1946 a fost condamnat la moarte şi executat.
S-a mai adeverit, o dată, că, de fapt, „destinul este un amestec de lumini şi umbre" pentru om, firicelul de nisip în această lume atât de trecătoare.
Atunci, în acel an nefast, 1946, „omul fără protecţie, fără bani, care a urcat în Stat în cel mai înalt loc de conducere şi de răspundere, a avut, ca unic gând, ţara şi refacerea frontierelor naţionale!". Mareşalul Ion Antonescu a ispăşit, cu tragism, secvenţele vieţii lui pe acest pământ. El, „Ion cel fără de mormânt"! El nu are, prin timp, nevoie de avocaţi. Se apără singur!
Din păcate, în urma unei netrebnice idei a unui fost ministru al Culturii, academicianul Răzvan Theodorescu, cel care a năşit Ordonanţa nr. 31/2002, busturile de la Piatra Neamţ, Slobozia, Bucureşti, ridicate în memoria mareşalului Ion Antonescu, au fost înlăturate, la comandă! În schimb, nimeni nu se atinge de Statuia Ungariei Mari, a urii şi intoleranţei milenare, dată jos de liberali, în perioada interbelică, reamplasată la Arad, pe timpul Guvernului Adrian Năstase! Iar la Târgu-Mureş, unde, prin „voinţa" UDMR, nu doar că nu a fost amplasat bustul marelui bărbat, dar neprietenii au făcut tot posibilul ca, tot prin mână udemeristă, dar şi cu sprijinul complice al unor români vânduţi, să fie repede desfiinţat Bulevardul Mareşal Ion Antonescu, înlocuit cu un alt bulevard, al… Cetăţii! Mulţi dintre adepţii jignirilor, aroganţei, şovinismului patologic şi agresiv, doreau ca, prin acea nenorocită ordonanţă, să-l execute pe mareşalul Ion Antonescu a doua oară! Numai că, cu timpul, istoria îl va aşeza, pe cel ucis la 1 iunie 1946, acolo unde-i este locul, în pagina de cinste, aurită, în pofida celor care i-au refuzat un bust în propria lui ţară. În timp ce aceluia veşnic trăitor într-o moarte verticală (după ce regele Mihai I de Hohenzollern a refuzat bătrânei mame a mareşalului rugămintea şi cererea de a fi graţiat fiul ei), lui Wass Albert, criminalul de război, vinovat pentru crimele ordonate, prin care au fost ucişi români nevinovaţi, la Mureşenii de Câmpie şi Sucutard (în septembrie 1940, după Diktatul de la Viena), i se ridicau busturi sfidătoare prin judeţele Harghita, Covasna şi Mureş.
Neam creştin, crescut în cultul eroilor, nouă, românilor, ne revine datoria sfântă, naţională, de a ne cinsti eroii. Lor, tuturor celor căzuţi pe câmpurile de bătălie, celor care
şi-au dat tânăra lor viaţă pentru dăinuirea Patriei eterne, recunoştinţa noastră! Istoria acestui neam, cu luminile, cu umbrele ei, nu se scrie prin trădări, prin ezitări şi macularea adevărului, a realităţii, ci prin implicare totală. Ea, istoria adevărată, trebuie mereu apărată şi respectată! Totul trebuie cântărit - ca şi în „Cazul Antonescu" - prin vreme, prin nepărtinire şi ambiţii personale. Să ne amintim mereu de textul aflat deasupra intrării în Cimitirul Central din Madrid: „Toţi cei care, întru eternitate, odihnesc aici, au luptat pentru Patrie!". Iar o istorie adevărată, niciodată, şi în nicio ţară a lumii, nu se scrie prin ordonanţe de urgenţă! Iar adevărata, reala istorie, trebuie să ne-o scriem noi, românii, nu alţii! Prea
ne-au scris-o nişte Rolleri ai timpurilor de tristă amintire, aşa cum lor li s-a năzărit, cu cerneala învingătorilor vremelnici, care s-a nimerit să fie ba roşie, ba verde, ba neagră!
Celui ucis, celui asasinat, în ziua de 1 iunie 1946, prin silnicie şi trădare, lui „Ion cel fără de mormânt" (cenuşa i-a fost aruncată într-un canal!), la ora adevărului, umbrei lui însângerate în Panteonul Eroilor Neamului, îi alăturăm versurile poeziei lui Nicolae Neagoe; „Onor la Mareşal: „Năvalnică ură revarsă duşmanii,/ Ne sfâşie glia, ne calcă-n picioare,/ Iar tu îndrăznit-ai pe ei să pui tunul;/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi, Mareşale,// Tu, Nistrul dorit-ai hotar să revină/ Şi Tisa ai vrut-o să stea la hotare,/ Ai vrut tot Întregul, din nou; împreună,/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi, Mareşale.// Agenţii, slugoii - vânzându-şi poporul -/Ne vin din Kremlin şi ne fac tribunale,/Iar tu, patriotul, demaşti trădătorii,/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi, Mareşale.// Plutonul ce poartă pe ţevi glonţul morţii/ Aşteaptă comanda, să tragă-n rafale./Muscalii nu uită: „ORDON: TRECEŢI PRUTUL!",/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi, Mareşale.// Coroana trădează, din nou, şi nu poate/ Călăului nostru să-i şadă în cale,/ Când tu, ca un zimbru, te zbaţi pentru ţară,/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi, Mareşale.// Fruntaşii politicii sunt slabi?/ Nu ştiu încă/ Ce sânge-al dreptăţii e-n vinele tale?! Ca Mircea şi Ştefan, tu aperi Pământul,/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi Mareşale.// Cu tine sunt munţii şi codrii, ROMÂNII,/ Cuprinşi de durere, de chin şi de jale,/ Cu ei ridici braţul, şi scutul,şi arma,/ De-aceea te-mpuşcă ei, azi Mareşale.// Iubindu-ţi poporul, şi ţara iubindu-ţi,/ Înfrunţi, ca un Vultur, diktate fatale/ Şi demn, sfidând moartea, săruţi Tricolorul.// Ai soarta poporului tău, Mareşale!".
