Faptul că, în România, cotonogeala conjugală a devenit un sport naţional nu mai e un secret pentru nimeni, fenomenul putând fi observat cu ochiul liber. Aproape nu există telejurnal lăsat de la Dumnezeu fără ca prezentatorii să nu ne anunţe că urmează imagini „care ne pot afecta emoţional": cutare şi-a înjunghiat nevasta fiindcă a auzit el, la crâşma din colţ, cum că ea ar umbla pe cărări colaterale cu un „bagabont" şi-un „maţe-fripte"; altul s-a repezit cu briceagul în jugulara iubitei întrucât aceasta n-a mai vrut să audă de el, sătulă de cât îi învineţise ochii; altul, supărat pe consoartă deoarece i-a pregătit ciorbă de fasole teci în loc de fasole boabe, a aruncat zeama de la fereastra bucătăriei, cu nevastă cu tot, s-o înveţe minte şi gastronomie. Chiar deunăzi, văzurăm cum un soţ şi-a căsăpit, în plină stradă, nevasta gravidă, încât aceasta a pierdut sarcina şi a ajuns la spital, împreună cu alţi câţiva cetăţeni care au încercat s-o smulgă din mâinile celui cu care îşi unise destinul la bine şi la greu.
Toate aceste cruzenii, la care se mai adaugă taţii şi fraţii care îşi violează fetele, respectiv, surorile minore (ameninţându-le că, dacă suflă un cuvinţel, bagă cuţitul în ele), dar şi mamele care îşi aruncă pruncii în haznaua din fundul curţii, imediat după ce le-au dat viaţă, sunt cunoscute sub denumirea generică de „violenţă domestică", fenomen ce nu dă semne că s-ar diminua, dimpotrivă. Potrivit statisticilor, la fiecare 30 de secunde, o femeie din România este victimă a violenţei în familie. La sfârşitul anului 2012 erau înregistrate peste 14.000 de cazuri, iar decesele cauzate de acest tip de violenţă au fost de aproximativ 1.200, datele aferente perioadei 2013-2015 fiind în curs de analiză.
Tot conform statisticilor, populaţia nu pare foarte deranjată de această stare de lucruri, peste 40% dintre români considerând că „nu trebuie să te amesteci în familia altuia, când vezi că cineva este agresat fizic" şi că, în fond, violenţa în familie este o chestiune privată, bătaia fiind ruptă din Rai. Dacă bărbatul şi femeia consideră că trebuie să-şi scoată ochii ori să-şi arunce cu vitriol în faţă, n-au decât.
Cu chiu cu vai, acum vreo 12 ani, la insistenţa şi presiunea forurilor europene, parlamentarii noştri au adoptat, târâş-grăpiş, fără prea mare tragere de inimă, o lege pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie şi au înfiinţat măreţul Departament pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi. La vremea respectivă, timp de vreo două luni, deputaţii din Comisia juridică s-au confruntat cu următoarea dilemă: se spune corect - „egalitate între femei şi bărbaţi" sau „egalitate pentru femei şi bărbaţi"? Discuţiile s-au încins atât de tare încât a fost nevoie să se ia legătura cu lingviştii de la Consiliul Europei, pentru a lămuri situaţia. Până s-a pronunţat Strasbourg-ul, fiecare a fost liber să zică oricum: „egalitate pentru femei între bărbaţi" sau „egalitate între bărbaţi pentru femei", depinde cum i-a sunat mai bine.
După ce, în fine, Consiliul Europei a dat verdictul, cum că se spune „egalitate între femei şi bărbaţi", a fost întocmit un amplu proiect de acţiune, cuprinzând „măsuri minimale" aplicate „la nivel sectorial" în cadrul autorităţilor centrale şi locale şi nişte „structuri specifice", anume create pentru a supraveghea, cu străşnicie, „egalitatea între".
După mai bine de un deceniu, nu s-a înregistrat vreun progres semnificativ, dimpotrivă, ciomăgelile familiale au continuat cu şi mai mare sârg. În schimb, ziua de 8 mai a fost declarată ca „Ziua egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi", preşedintele Iohannis transmiţând un mesaj înduioşător - unde altundeva decât pe Facebook - cum că „respectul faţă de cei din jurul nostru este o virtute, iar egalitatea de gen trebuie să devină realitate într-o Românie modernă". Tot în acest sens, la sfârşitul săptămânii trecute, s-a decis ca Departamentul pentru Egalitate de Şanse între Femei şi Bărbaţi, aflat în subordinea Ministerului Muncii, să preia atribuţiile în domeniul combaterii violenţei în familie.
Vor fi organizate ample „acţiuni informative", vor fi subvenţionate „programe de interes naţional care au ca scop prevenirea şi combaterea violenţei, ocrotirea şi sprijinirea familiei în vederea creşterii calităţii vieţii acesteia" , se vor lărgi şi se vor adânci „mecanismele de control al comportamentelor discriminatorii"… limba de lemn, de care credeam că am scăpat, reluându-şi, triumfătoare, locul, în spaţiul public.
Bine, pe de altă parte, ca să fim obiectivi, ne este total neclar dacă femeia română (cu excepţiile de rigoare) s-a născut proastă ori s-a prostit pe parcurs: vorbim de miile de nefericite care se adresează centrelor pentru violenţele în familie: snopite în bătaie cu lanţul, cu pumnii, cu picioarele, alungate din casă şi silite să doarmă în gluga de coceni, buimace de atâta cotonogeală, cu feţele mutilate şi oasele rupte, sunt găzduite trei-patru zile la aceste centre, îşi oblojesc rănile, după care, în loc să meargă aţă la „cremenal", ele se prezintă, spăşite, pe la siropuri televizate (gen „Iartă-mă", „Din dragoste" - dacă vă mai aduceţi aminte), chipurile să le acorde soţilor „încă o şansă", aproape rugându-i să le mai tragă o mamă de bătaie.
Că în România există de 6 ori mai puţine locuri în adăposturi decât ar fi necesar conform standardelor europene e altă poveste, dar avem „zi a egalităţii de şanse", vor fi elaborate „strategii" şi „proceduri de lucru intersectoriale unitare", „standarde privind serviciile sociale", se vor înfiinţa „comitete şi comiţii", iar un ciopor de „specialişti", dedicaţi cauzei, vor mai toca nişte bani de la buget pentru că, vorba unui înţelept, „cei care luptă pentru egalitate vor întotdeauna mai mult decât au".
