Volumul de poeme Strigăt din curba lui Gauss, de Răzvan Ducan, apărut la Editura Nico, 2015, pare a fi rezultatul unui subtil joc de anamorfoză. Celebra curbă a lui Gauss pare a deveni un spaţiu al aspiraţiei, o proiecţie a unui vid interior, dar şi un tărâm al aşteptării: ,,Mă grăbesc să fie al meu,/ să am ce lăsa moştenire copiilor mei/ ca singura ţară rămasă/ unde mai pot să cultive iluzia/ că au o Patrie, ca singurul loc unde să am şi eu iluzia/ că îngropându-mă/ voi avea parte/ de un loc cât de cât sigur/ unde să aştept Învierea Morţilor!" (România de sub unghie).
Universul creionat în volumul de faţă transcende realitatea, este unul care vizează fiinţa interioară, fiinţă care îşi află dimensiunile în cercurile concentrice suprapuse care se intersectează în ontologic împrăştiind peste tot o ceaţă de epifanie: ,,«Ba pe-a mă-tii!»,/ Ce mai, «gânduri şi griji!»,/ Palatele se ceartă pe turnuleţe,/ «Noblesse oblige»/ (...)/ O existenţă-n pielea goală/ Cu decoraţii mâncate de molii/ Ne aşteaptă, după ce-au vândut/ Ţara «de dor» şi «de glorii»./ Pasărea din mână este dată/ În schimbul păsării din zbor,/ «Nabucco» lui Verdi se va rescrie/ Şi-n corul sclavilor va cânta alt popor." («Ba pe-a mă-tii!»).
Frazele par a reda mişcarea ameţitoare a existenţei, neliniştea, îndoiala, angoasa eului liric. Dacă prin stihurile poeziei Locul dat mie ni se dezvăluie profunda solitudine a propriei existenţe, spaţiul ce reprezintă o proiecţie a subconştientului, din poezia Ce nu-ţi doresc eu ţie, dulce Românie! reiese refuzul acceptării încrederii în favoarea îndoielii: ,,Mă-ngenunchi eu ţie, dulce Români,/ Dar speranţa noastră e căzută-n vrie./ Aşteptând mărunţi, sărăcim în vise/ Ce se sting `nainte de a fi aprinse." Neantul enunţat prin versurile de mai sus exercită o fascinaţie malignă.
Starea dionisiacă sub forma acelui strigăt din curba lui Gauss învăluie individul. Peisajul care înglobează aventura spirituală a eului liric reprezintă o formă iniţiatică a spaţiului, un gol existenţial şi semantic, o proiecţie a unui Logos anormal, un spaţiu plin de posibilităţi neactualizate. Lumile sunt creionate sub toate formele şi înţelesurile: ,,Cocalari veseli. Miniştri trişti./ Paturi de fier. Celule de Crişti.// Mâţă-n sac. Ascultat telefon. Bani în valize Louis Vuitton.// Copii fără griji. Familie. Nepoţi./ Card cu apa ruptă. Asigurat toţi.// VIP Subţire. Scârţa pe hârtie./ Carte de spovedanie.
Altă paranghelie.// Bolnav închipuit. Frate cu dracu ./ Exonerare de vină. Împărţit sacu`./// Plecat englezeşte. Domiciliu forţat./ Insule Canare. Vila de la stat.// Şters de pete. Dalmaţian bonton./ Detenţie nesuportată. Semnat Papillon." (Semnat Papillon).
Lectorul este luat drept martor, i se pun întrebări, dar i se oferă şi răspunsurile, stabilindu-se un dialog şi cu vocile trecutului cu care rezonează:
,,S-ar putea să fie un act de patriotism/ să faci pietre la rinichi./ Da, act de patriotism! (Băutorii de apă). În fapt, monologul relevă starea obişnuită a celui care îşi expune gândurile într-o interogare a tainelor acesteia.
Jocul printre cuvinte se dovedeşte a fi unul al ielelor, poemele construindu-se pe o permanentă pendulare între ceea ce se spune şi ceea ce se presupune. Este un joc în care limbajul pare să absoarbă identitatea literară a operei: ,,Şi vorbim, şi vorbim, doar ca să ne-auzim/ şi merge banda fără să ştim,/ că în fotocelula ce se formează,/ între Eminescu adevărat şi cei din jur,/ noi întrerupem fanta luminoasă." (Fanta Eminescu).
Volumul pare a sta sub semnul Verbului sacru, cuvântul spus fiind o urmă a lumii de afară, un simbol al depăşirii regulilor, convenţiilor pentru a putea recrea un alt sistem: ,,Vorbim şi scriem/ pe pământ şi în văzduh,/ unde urechile şi gura petrec.// Noi suntem motorul cu ardere internă/ iar spusa ne este mers/ prin idei şi lucruri.// Păşim ţanţoş şi nici o ureche simandicoasă/ nu poate să ne oprească.// Limba română este uleiul care unge/ osiile lumii." (Au înmugurit diacriticele).
În concluzie, subliniem ideea că sensul global al poemelor din volumul Strigăt din curba lui Gauss, de Răzvan Ducan, ia naştere din multiplele transcodificări contextuale, dinamismul textului poetic fiind subliniat şi de caracterul dialogic pe care mesajul eului liric îl presupune.
