De regulă, Biserica cinsteşte sărbătoarea unui sfânt o dată pe an, atunci când se comemorează moartea acestuia (naşterea în cer). În cazul sfântului Ioan Botezătorul sărbătorim atât moartea lui cât şi naşterea lui.
Potrivit Sfintei Scripturi, naşterea Sfântului Ioan a stat sub semnul unei minuni. În vremurile de demult, înainte de Naşterea Domnului Hristos, trăiau în Ţara Sfântă doi bătrâni: Zaharia şi soţia sa Elisabeta. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi împlineau toate poruncile Domnului. Dar erau supăraţi că nu aveau copii şi erau înaintaţi în vârstă. Zaharia era preot şi-i slujea lui Dumnezeu în templul din Ierusalim. Într-o zi, când i-a venit rândul să tămâieze în templul Domnului, îngerul Gavriil i s-a arătat lui Zaharia şi i-a zis: „Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte fiu şi-l vei numi Ioan. El va fi mare înaintea Domnului şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfant". Dar Zaharia nu credea vorbelor îngerului, pentru că el şi soţia sa erau oameni bătrâni. Atunci îngerul Gavriil i-a zis: „Iată, vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor plini la timpul lor". Poporul, care se ruga afară, aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie atât de mult. Iar când a ieşit, el nu mai putea să vorbească şi le făcea doar semne. Atunci, au înţeles că Zaharia avusese o vedenie, şi o mare frică i-a cuprins pe toţi.
Când s-a împlinit vremea să nască, după spusele îngerului, Elisabeta a născut un fiu. A fost mare bucurie atunci în casa lui Zaharia. Vecinii, rudele şi prietenii, auzind vestea, au venit şi s-au veselit împreună cu ei. Iar când a sosit ziua să-i pună copilului un nume, toţi spuneau să fie numit Zaharia, după numele tatălui său. Auzind aceasta, toţi se mirau, pentru că nimeni din neamul lor nu avea acest nume. L-au întrebat şi pe Zaharia, dar el era mut şi nu putea să vorbească. Luând el atunci o tăbliţă, a scris pe ea: „Ioan este numele lui". În clipa aceea, gura şi limba i s-au deschis, după cum îi spusese îngerul Gavriil, şi a început să vorbească şi să-L slăvească pe Dumnezeu. Duhul Sfânt s-a pogorât peste el şi, proorocind, a zis către fiul său: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui, să dai poporului tău cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor".
După naşterea fiului lor, cei doi soţi sfinţi dispar în umbră, ca lumina firavă a Lunii la apariţia luminii strălucitoare a Soarelui Hristos. Copilul Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim. Acolo, într-o peşteră, a stat mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Fundalul istoric al evenimentelor, care încadrează sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan, ne oferă prilejul potrivit de a ne întreba, ce învăţăm din toată această întâmplare?
În primul rând, că Dumnezeu nu ne ascultă după cum cerem noi, ci după hotărârile Lui înţelepte! Dacă le-ar fi dat lui Zaharia şi Elisabetei un copil, atunci când au cerut ei, cei doi ar fi avut soarta tuturor părinţilor anonimi din istorie. Dumnezeu hotărâse însă ceva mult mai mult, pentru aceşti doi oameni neprihăniţi. Ca răsplata pentru neprihana lor, Dumnezeu L-a dăruit lor pe „cel mai mare om născut din femeie".
În al doilea rând, învăţăm că Dumnezeu cunoaşte problemele inimii noastre şi este gata să le răspundă. Pentru a linişti cugetul lui Zaharia, Dumnezeu a fost gata să trimită un înger. Pentru noi, Dumnezeu L-a trimis pe Însuşi Fiul Său! Cât de bun este Dumnezeu cu cei care se încred în El!
Un alt lucru pe care îl învăţăm astăzi este ca să avem grijă, ce semne cerem de la Dumnezeu! S-ar putea să le primim, dar s-ar putea să ne şi coste! Şi ne-ar mai rămâne o datorie: Să ne răspundem sincer dacă nu cumva mesajul Sfântului Ioan Botezătorul de revenire la moralitate este valabil şi astăzi şi dacă nu cumva ni se adresează şi nouă. Gândiţi-vă!
