„De la plecarea ta, /Timpul a rămas fără anotimpuri./ În spatele uşilor ferecate se aud clipe gemând..."
(D.D. Silitră, „De la plecarea ta")
Într-o lume invadată de ură, prin care oamenii se „mănâncă" unii pe alţii, Iubirea este singura salvare pentru cei care cred şi slujesc Celui Care este Însăşi Iubirea, veşnicul şi atotputernicul Dumnezeu. „Taci şi ascultă cum plânge Dumnezeu, /cu lacrimile tale plânge Dumnezeu." (Dacă nu poţi să plângi).
Un tată, care, din fericire, e şi Poet, nu orice poet, ci unul înzestrat cu mult Har, îşi „pierde" fiica, Anca Marianne, frumoasă şi prea tânără, ca „umbra unei idei", cu zece ani în urmă, tocmai în Duminica din 15 mai 2005, la ora la care preoţii săvârşeau Sfânta Liturghie, Taina Tainelor: prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Christos.
În mod neobişnuit, fiind şi cel care scrie aceste rânduri poet şi preot în biserică, în faţa Sfântului Altar, săvârşind Sfânta Liturghie, primesc telefon, de la o bună credincioasă, Daniela Cecilia Bogdan, şi ea poetă, vestea preadureroasă, tocmai pentru a imortaliza clipă, pentru a o conduce cu îngerii la Ceruri, pe Anca Marianne.
„Tu, ce ai ieşit/de sub gravitaţia pământului, / Tu, ce ne trimiţi cărţi poştale, / timbrate cu stele, / Pe raze de soare şi lună, / pe picuri de ploaie şi rouă, / Tu, ce ne trimiţi colete /cu oameni de zăpadă anonimi, / Tu, ce îmbraci anotimpurile/ pentru a ne bucura / Şi pentru a fi admirată, Tu, Dumnezeire, / Primeşte în dar floare de păr / şi prinde-o în părul Tău, / Pară de lumină peste luturile noastre".
(Tu, Dumnezeire)
Aşadar, un tată - poet, Dumitru D. Silitră, scrie şi publică, într-un moment aniversar şi comemorativ, deopotrivă, preafrumoasa cărticică de poeme, Anotimpul mireselor de zăpadă (Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2015).
Stilul este cel obişnuit în poezia lui, aş zice „silitranian" totuşi, în cele aproape 20 de cărţi de poezie, scrise până acum. Vers liber şi armonios. Lapidaritate. Imagistică naturistă cu conotaţii moderniste. Naturaleţe. Sincronizare cu poezia contemporană a ultimelor decenii. Un reper important fiind pentru el unul dintre poeţii generaţiei '60 a secolului trecut - vrednicul de admiraţie, Nichita Stănescu.
Acest microvolum, „Anotimpul mireselor de zăpadă", parcă îl apropie pe poet mai mult de Dumnezeu, Autorul făpturii sale. Durerea unei pierderi „unice" în felul ei, sapă în adânc şi aduce cu ea noi valenţe ale trăirii şi rostirii, puternic afective şi expresive, de o autenticitate incontestabilă pentru oricine.
„Ce-i joaca asta de copil, /să pleci aşa, ca pentru totdeauna? / Poiene de narcise/şi pajişti de garofiţe/ S-au risipit în urma ta, / izvoarele au rămas în lacrimi, / Copacii înfloresc mai trist, /iar păsările se opresc din tril./ Orfan mi-e sufletul de tată; /cuvintele neputincioase-mi tac durerea,/ Printr-un urlat nestăpânit le tac şi eu. / De-i vis, să se termine-odată!/ De-i joacă,
haide-acasă, draga mea!"
(Orfan mi-e sufletul de tată. Pentru ANCA, Sufetul meu pierdut)
Ce-ai mai putea spune despre o astfel de carte de poezie?
Iubirea ne ţine lalolaltă, chiar dacă nu ne vedem.
Iubirea nu are moarte.
Iubirea e din Dumnezeu, e însuşi Dumnezeu!
Nu sutem singuri.
Iubirea e cu noi şi în noi.
Poetule, iubeşte, şi-i destul!
