Cel mai important ni se pare conştiinţa a ceea ce înseamnă, teologic vorbind, folclorul român ca mărturie ortodoxă a Creştinismului popular al Bisericii Ortodoxe Române. Parte organică a tradiţiei creştine originale a strămoşilor noştri, folclorul naţional se afirmă nu numai ca expresie autentică a gândirii teologice populare sau a creştinismului cosmic român, ci chiar ca o modă etnică bimilenară, de transmitere orală, neîntreruptă, a vieţii şi învăţăturii evanghelice a Domnului nostru Iisus Hristos, mai ales de tradiţia apostolică, patristică şi martirică, care a fost structurată ontologic în etnogeneza română de esenţă traco-daco-latină. De aceea, o adevărată întâlnire cu teologia şi spiritualitatea ortodoxă română implică cunoaşterea profundă a folclorului sau, mai degrabă, o invitaţie la un dialog valabil, explorând bogăţiile spirituale ale fiinţei creştine româneşti. Orice fenomen folcloric primordial este un fenomen religios care ne transmite o modalitate concretă şi reală de a experimenta tradiţia spirituală a umanităţii.
În viaţa spiritului român, consubstanţialitatea folclorului român cu Creştinismul popular a validat o evidenţă istorică bine reflectată de etnogeneză creştină unică a naţiunii române. De mai bine de douăzeci de secole de existenţă naţională, această consubstanţialitate spirituală nu numai a hrănit şi teologia, şi spiritualitatea populară a Creştinismului român, dar de asemenea a făurit, indestructibil, originalitatea etnică şi identitatea folclorică şi creştină, daco-latină, a poporului român. În ciuda tuturor vicisitudinilor şi fatalităţilor istorice care, de multe ori, au martirizat şi crucificat această creştinătate latină ortodoxă a românilor, mai ales în perioadele foarte critice ale invadatorilor barbari, opresiunilor otomane, ale administraţiei abuzive slavo-fanariote, această realitate spirituală de esenţă folclorică, adică, creştin ortodoxă, a reînviat de fiecare dată, ca o adevărată forţă cosmică a pământului românesc şi a subzistat, pentru slava lui Dumnezeu, până în zilele noastre. Este un mister etnic al unei existenţe bimilenare, folclorice şi creştine, a naţiunii române. În esenţă, geneza folclorului creştin român este istoriceşte identificat cu geneza Creştinismului popular şi cu aceea a naţiunii române. Se pare, în mod paradoxal, că există o triplă geneză: a folclorului român, a Creştinismului popular şi a naţiunii române. Într-adevăr este vorba de o singură geneză comunitară, aceea a naţiunii române, având acelaşi strat etnic daco-român, folcloric şi creştin.
Reabilitat de ilustrul nostru compatriot şi savant Mircea Eliade, ca un mijloc de cunoaştere sau ca o nouă creaţie religioasă, folclorul naţional formează, în ceea ce ne priveşte, nu numai un context natural şi original al teologiei române, ci, de asemenea, şi ca o adevărată substanţă a Creştinismului popular sau <<cosmic>> al Bisericii Ortodoxe Române. Se poate spune că fiinţa creştină a naţiunii române s-a cristalizat în gândirea teologică populară care este, la urma urmelor, folclorică prin definiţie. Bineînţeles, folclorul român nu este o ficţiune creştină, după cum Creştinismul popular nu este o ficţiune folclorică. De asemenea, naţiunea română nu este o fantasmă naţională, co-realitate etnică a istoriei universale, legitimată de naşterea creştină unică şi de identitatea sa folclorică de nenegat. Este de la sine înţeles că folclorul român dă mărturie de preistoria spirituală şi naţională a creştinătăţii române. Există o relaţie de structură etnică, consubstanţială, foarte semnificativă, pe de o parte, între calendarul, simbolurile şi riturile folclorului român şi, pe da altă parte, între calendarul creştin, doctrina şi cultul Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce reflectă un proces simbolic la nivelul spiritual al Creştinismului popular românesc. Este consubstanţialitatea creştină, folclorică şi naţională, a identităţii etnice a românilor, care se descoperă, mereu, ca o modalitate de expresie a spiritului român în toate manifestările religioase, artistice şi culturale, la nivelul popular şi savant.
Aprofundarea spirituală, cel puţin asupra esenţialului teologiei dogmatice şi simbolice, privind Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ne descoperă puternic sensul eclesial, deci sacramental, al tradiţiei folclorice române. Se ştie foarte bine că folclorul român în totalitatea sa este impregnat de spiritul creştin şi de expresii biblice. Mai mult, el este o sursă documentară pentru revelaţiile : primordială şi naturală, şi mai ales este o mărturie populară românească,folclorică a revelaţiei divine care se găseşte în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Cel mai sigur mijloc de a explica folclorul român, ca parte a tradiţiei creştine a Bisericii Ortodoxe Române, este acela de a examina teologic contribuţia daco-romană şi românească la formarea şi transmiterea orală a tradiţiei creştine universale. Într-adevăr, este uimitoare fidelitatea aproape sacrală a românilor faţă de tradiţiile şi obiceiurile lor folclorice ancestrale. Este o atracţie fascinantă, creştină, pe care folclorul românesc a exercitat-o întotdeauna numai asupra sufletului popular, ci de asemenea asupra culturii şi spiritualităţii naţionale. Niciodată Biserica Ortodoxă Română n-a contestat valorile tradiţionale ale folclorului românesc. Misterul, dacă există un mister folcloric românesc,acesta se află în etnogeneza creştină a naţiunii române, revelând unitatea originală a tradiţiilor riturilor, ritualurilor şi simbolurilor Creştinismului popular românesc. În ciuda unicităţii sale, noi avem multe adjective pentru a descrie Sfânta Tradiţie, ca: apostolică, patristică, eclesială, baptismală, euharistică, liturgică, aghiografică, iconografică, imnografică, teologică, muzicală etc. Se poate spune că totul este tradiţie şi peste tot întâlnim Tradiţia, mai ales în ţările ortodoxe. Se adaugă aici tradiţia folclorică a vieţii creştine populare,adică aceia a Creştinismului cosmic românesc, cu o multitudine de practicii religioase, ilustrând profunzimea credinţei sale şi a gândirii teologice aşa cum ele au fost trăite şi transmise de strămoşii noştri. De aceea, în Ortodoxie, folclorul religios al unei naţiuni creştine trebuie să facă parte în întregime, organic, din tradiţia religioasă a Bisericii naţionale respective.
(va urma)
