Am văzut Tricolorul, falnic fluturând pe zidurile încremenite în istorie şi trecut ale cetăţii Soroca, acea Moşie Ştefană, aproape de unduirea leneşă a Nistrului.
Am văzut Tricolorul, într-o dimineaţă înzorzonată de rouă, pe crenelurile unduitoare ale altei cetăţi româneşti, cea a Hotinului.
Am văzut Tricolorul, măreţ fluturând, şi într-o zi de 1 Decembrie 1991, la capătul unui ogor de lângă Cetatea de Baltă, împlântat, parcă strajă şi paznic, la hotarul pământului unui ţăran român.
Şi mi-am amintit versurile: „Pe-al nostru steag e scris Unire / «Unire-n cuget şi simţiri» / Şi sub măreaţa lui umbrire / Vom înfrunta orice loviri //…// Am înarmat a noastră mână, / Ca să păzim un scump pământ, / Dreptatea e a lui stăpână, / Iar Domnul-adevărul sfânt", versuri aparţinând lui Andrei Bârseanu, autor al poeziei „Steagul nostru".
Însoţit de Imnul de Stat al României, aşa cum bine îi stă de fiecare dată, Tricolorul este simbolul sfânt al existenţei noastre româneşti. În Ardeal, din vechime încă, îl purtau fetele, împletit în cosiţe, flăcăii la pălărie, femeile la băierele şorţurilor şi la catrinţe.
Sub Tricolor a cântat Armata Română „Treceţi, batalioane române, Carpaţii", în noaptea de 15/16 august 1916, la ordinul Regelui Ferdinand, când oştirea noastră venea, prin trecătorile munţilor, să elibereze Transilvania. Un vis amânat de vitrege împrejurări istorice, până la 1 Decembrie 1918.
Sub Tricolor, cu acelaşi cântec al îmbărbătării, au trecut Carpaţii, ostaşii români care au scăpat de arsura glonţului ucigaş la Odessa, în Stepa Calmucă, la Cotul Donului - Stalingrad, şi în toamna anului 1944, veniţi să lupte, la Oarba de Mureş, pentru eliberarea nordului Ardealului dat Ungariei horthyste, prin Diktatul de la Viena din 30 august 1940.
Din păcate, poeziile despre Tricolor au fost alungate până şi din manualele şcolare, ele nu mai au loc acolo, cum loc n-au nici adevăratele poezii ale lui Eminescu, Goga, Blaga, Cotruş.
Sclifosiţii de azi, în această încă nesfârşită tranziţie pentru români, nu mai aud nici cum cântă doina, nici cum tremură frunza gândului, n-au auzit încă nici aceste cuvinte ale domnului Unirii de la 1859-Alexandru Ioan Cuza: „Steagul este România, acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul e, totodată, trecutul, prezentul şi viitorul ţării: întreaga istorie a României".
Scriind despre Ţară şi Tricolor, mă întorc, de fiecare dată, la spusele marelui poet Adrian Păunescu, mereu pe pagina întâi a „Condeiului ardelean": „De n-aş fi om, / Aş vrea să fiu / Un tricolor / Uitat în Munţii Apuseni".
Noi, toţi românii, mai ales în aceste vremuri învolburate, trebuie să fim, fiecare, un Tricolor în Ardeal, sub îndemnul versurilor lui Vasile Militaru: „Fă, din Tricolor, trei flăcări, iar tu, foc măreţ sub ele, / Suie-ţi flăcările sfinte până dincolo de stele."
Şi, din drag pentru „Cântecul steagului", pentru Tricolor, simbol naţional, mă întorc la poetul Şt. O. Iosif: „Steag ce mai păstrezi în cute / Urma gloriei trecute, / Astăzi poţi desfăşura / Flamura oriunde-ţi place, / Zid de săbii îţi vom face, / Toţi, - şi te vom apăra! //… „Vino, sfânt simbol, şi du-ne, / Cum ne-ai dus şi-n vremi străbune, / Sub Ştefan şi sub Mihai; / Umple căile de larmă, / Praf şi zăngănit de armă, / Tropot şi nechez de cai, / Sune goarna, urle tunul! / Cu iubire, toţi ca unul, / După tine vom zbura! / La izbândă sau la moarte, / Cum va fi ursit de soarte, / Înainte, marş! Ura!".
