„Va veni vremea când oamenii vor înebuni" - scrie „Patericul egiptean" - şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui zicându-i că el este nebun pentru că nu este asemenea lor". Vremea prefigurată de „Pateric", din păcate, stă, chiar în ziua noastră, şi cu regele, şi cu sclavul la masă, „năruind înţelesul" - vorba Cronicarului - ca frunza pre apă."
O zi ca cea de 15 Iunie, dacă ştim s-o vedem, nu doar cu coada ochiului, poate schimba genericul nebuniei (cineva spunea că aşteaptă „să obosească nebunia") cu cel al sfinţeniei. Căci CITINDU-L, iar, pe EMINESCU, îi descoperim operei sale şi, mai mult, sfinţenia; amintindu-ne de cugetarea Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Cel ce crede se teme"; „Cel ce se teme se smereşte; cel ce se smereşte, se îmblânzeşte; cel blând păzeşte poruncile; cel ce păzeşte poruncile se luminează. Păzindu-i Poetului poruncile Cuvântului, ne luminăm, repetându-i Înaltului Bartolomeu versul „Bucură-te, prag deschis din ciclul „Imn Eminescului", în care îl cuprindepe Poet întaina împlinirii Legii creştine, cea a desăvârşirii. („N-am venit să stric, ci să împlinesc" - Matei 5,17). Cuvântul lui Eminescu, scria Înaltul Părinte, „îl purtăm uşure ca-ntr-o moarte şi greu ca-ntr-o înviere"; fiind întrupare a logosului divin. Idolatrie, după cei ce ne vor „creiere de plastilină", cum consemna, undeva, criticul Dan C. Mihăilescu. Adică, în ziua cea mare a nebuniei, cum să vorbim despre Eminescu ca despre un „act de verificare intelectuală", căutându-i funcţia în cultura română? Poetul însuşi a intuit felul în care „străine guri" îl vor „repovesti". Cităm din poemul „Melancolie": „Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / Încet repovestită de o străină gură, / Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. / Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost / De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult / Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult".
Au fost prea străine gurile care l-au repovestit pe Eminescu în acest 15 Iunie… Dând la o parte viclenia „subaprecierilor" (acad. Mihai Cimpoi vorbea de un morb al subaprecierilor!) citind, din nou, Egipetul, Pajul Cupidon, Iubind în taină, Din noaptea…, Diana, Kamadeva, Nu mă înţelegi, Cugetările sărmanului Dionis, Strigoii, Rugăciunea unui dac, O călărire în zori, Înger de pază, Venere şi Madonă, accept blestemul lui Constantin Noica: „Dacă aş şti cu adevărat că există milioane de români care ar fi gata să vadă (ca sovieticii) ţeasta lui Eminescu, dar nu există câteva mii care să vadă ce era sub ţeasta lui Eminescu, atunci ducă-se de-a berbeleacul neamul acesta în neantul istoriei!"
În „Scrisoare către Noica", Emil Cioran îl numeşte pe Eminescu geniul de care nu încetează să se mire. Cum generaţia de dinainte de război s-a dovedit capabilă de un eşec răsunător, „noii veniţi" (tinerii despre care Noica spunea că doar ei îl merită pe Eminescu) ar trebui să înainteze în izbândă „la fel de departe pe cât am mers noi în înfrângere", pentru a fi demni de Eminescu. Fără el, scria Emil Cioran, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape demn de dispreţ. Eminescu, în aprecierea lui Cioran, ne salvează din mediocritate; căci şi un Budha ar putea fi gelos pe geniul lui, faţă de care suntem „prea obligaţi". Cioran vorbea despre o diluare a fiinţei noastre, venind din lipsa orgoliului naţional, din absenţa mesianismului, din scepticismul în toate domeniile, la care se adaugă neîncrederea, amabilitatea „instabilă şi trecătoare", ironia „periferică", lipsa sensibilităţii pentru „marile sincerităţi". Eminescu atenuează răul acestei diluări, fiind fluidul vital, de adâncime, care provoacă patosul „marilor transfigurări", „drama şi conştiinţa esenţialităţii fiecărei clipe de vieţuire". Metaforic, Cioran vorbeşte despre sângele cu prea multă apă, Eminescu fiind forma de ascensiune spirituală care evaporă apa sângelui românesc, făcându-ne să ştim că există ieşire din noi înşine, că nu suntem doar umile, trecătoare fiinţe, ci părţi din ordinea divină. Iar noi, noi stăm în braţele nebuniei, când 15 Iunie ne-a dat şansa să ne altoim sufletul cu semnul crucii din Cuvântul Poetului; uitând, cum scria în „Jar şi slovă", cărturarul Mureşului, Vasile Netea, că pământul din care nu se ridică mereu frunţi de lumină, pământul pe care nu se zvârcolesc spirite alese va rămâne sterp în istorie.
