Stimată redacţie, sunt de ani buni abonat al ziarului dumneavoastră şi am citit cu multă emoţie în ediţia de marţi, 23 iunie 2015, în articolul domnului profesor (ce mi-a fost dascăl o perioadă ) Mircea Gheborean, VACANŢA ELEVILOR LUDUŞENI, cum printre altele era sărbătorită şi doamna Mariana Obrejan, învăţătoare la şcoala „Ioan Vlăduţiu" , când eram eu elev numindu-se Şcoala generală nr. 2 Luduş. Distinsa doamnă învăţătoare era felicitată pentru întreaga sa activitate, anul acesta, după socotelile mele împlinind 40 de ani de muncă didactică. Parcă ieri îmi aduc aminte, în toamna lui 1975 când am întâlnit-o prima dată pe domnişoara învăţătoare - tovarăşa învăţătoare - titlu obligatoriu de adresare către orice dascăl, pe vremea aceea, cu numele de domnişoară Lupaş, fiica unui alt distins dascăl luduşan, profesorul Lupaş, deci, urmând din familie cariera de dascăl. La primul contact cu şcoala am văzut în ochii mei de copil speriat, dar curios, o tânără frumoasă, cu ochii mari, zâmbitoare, cu expresie caldă, impresii de-ale mele din multele calităţi ce sunt sigur că le are un învăţător. Pentru mine acestea au fost primele impresii şi celelalte după, rămase în mintea şi sufletul meu. Aşa e şi acuma, deşi nu am mai văzut-o de aproape 30 de ani şi sunt sigur că aşa a rămas pentru toate generaţiile de elevi pe care i-a pregătit, pentru începutul cel mai important din viaţa unui om adică ŞCOALA.
Doamna învăţătoare probabil că îşi mai aduce aminte că eu nu am fost un elev deosebit, ba chiar aş spune că am fost printre jumătatea de jos în clasamentul elevilor silitori, cu toată dăruirea dânsei, însă cel puţin din clasa noastră se poate mândri că a pus primii unealtă de scris în mâna unor medici, profesori, ingineri, specialişti în diferite domenii şi nu numai şi toţi din toate generaţiile, datorându-i prima literă, primul număr şi primul sentiment că învăţătorul e cel mai important dascăl în formarea viitorului unui copil. VĂ MULŢUMIM DOAMNA ÎNVĂŢĂTOARE şi să vă bucuraţi de binemeritata pensie, aşa cum v-aţi bucurat de primul şi ultimul clopoţel al fiecărei generaţii, pe care aţi trecut-o cu grija omului ce formează OAMENI, încheind cu o strofă din poezia „DĂSCĂLIŢA" al poetului Octavian Goga... „Ce mâini frumoase are domnişoara"".
Cu multă stimă şi respect faţă de doamna învăţătoare şi toţi DASCĂLII acestei ţări,
VIRGIL MATEI,
Cristeşti
