Din 1990 încoace, de când UDMR şi-a luat nasul la purtare, iar „diplomaţia papricaşului", prin „strategia paşilor mici", a dat roade suficiente, îi domină, din păcate, pe slabii, neputincioşii şi trădătorii guvernanţi români, în cadrilul politic antiromânesc de azi, satisfăcuţi mereu de victoriile lor repetate împotriva unei populaţii majoritare, de 89%, am fost supuşi, mereu, altor şi altor obrăznicii din partea neprietenilor tradiţionali. Înjuraţi şi insultaţi mereu de cei bântuiţi, ca de o nebunie, de boala virusului autonomist, al celor care visează aşa-zisul Ţinut Secuiesc, autonomie teritorială, pe criterii etnice, în inimă de Românie, şi regionalizări în varianta UDMR, noi, românii ardeleni, am fost, în toată această blestemată perioadă postdecembristă, umiliţi în propria noastră ţară, de cei care, în ciuda tuturor documentelor vremii, ştiu şi au învăţat o singură istorie: cea autonomist-separatistă!
Din păcate, în faţa pretenţiilor din ce în ce mai absurde ale iredentismului, extremismului şi şovinismului maghiar, propagate intens de UDMR, cu ţintele pe care le ştim ale „idealului maghiar contemporan", dar şi de avangărzile Ungariei în România („Garda Maghiară", Jobbik", „Mişcarea Tinerilor din 64 de Comitate", „Plutonul Wass Albert", EMI), pe bună dreptate, ca ardeleni ne putem întreba: cum au răspuns la toate acestea guvernanţii români? Nicicum! Adică, prin tăcere complice, vinovată, condamnabilă! Din 1990 încoace cam mereu la guvernare cu UDMR, pentru un nenorocit pumn de voturi, voturi echivalente cu arginţii Iudei, puternicii zilei au pus, repede, batista pe ţambal, acceptând, cu o tâmpită nonşalanţă, o înjosire a demnităţii româneşti, acea sfidare din partea revizionismului unguresc din culisele „nedreptăţilor Trianonului", veşnica lor perfidă plângere de după anul 1920. Ei, mai-marii clipei, care n-au fost în stare, de 25 de ani de nouă democraţie, să dea o replică monumentelor non-grata şi cedărilor continue pe pământ românesc, care lovesc în unitatea statală şi în siguranţa naţională românească, au tăcut mâlc.
Alţii, străinii, au fost cei care ne-au oferit lecţiile de demnitate de prin ţările lor! Într-o vreme, când se striga prin Harghita şi Covasna: „Afară cu voi, valahi împuţiţi!", „Ardealul - pământ unguresc!";, „Ţinutul Secuiesc este Ungaria!", acolo unde statul român dovedeşte că nu are nicio strategie naţională pentru spaţiul românesc din cele două judeţe, acest teritoriu din inimă de ţară românească tinzând să devină o „Insulă a Şerpilor", sub un Mihai Răzvan Ungureanu şi Călin Popescu Tăriceanu, Franţa oferea Europei o adevărată lecţie de demnitate, de verticalitate, de mândrie naţională şi patriotism, atât de necesare, mai ales în anumite împrejurări. În anul 1999, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, întrunit la Budapesta, după o serie de rectificări şi ratificări ale mai multor convenţii europene, de către miniştrii de externe ai unor ţări, printre care şi România, cerea semnarea „Cartei limbilor regionale sau minoritare". Surpriză de proporţii! Atitudine demnă, care i-a şocat pe toţi cei acolo prezenţi. Dorind să dovedească lumii că ei nu pot să-i mănânce câinii din traista pariziană, ambiţionată să arate că poziţia ei trebuie luată în seamă, Franţa, membră a UE şi a NATO, semnăturii i-a adăugat, imediat, o declaraţie, fără a lăsa loc de discuţii şi interpretări. O declaraţie care nu ar fi trebuit să fie neglijată tocmai de puterea bleagă de la Bucureşti. Un punct de vedere necesar pentru a fi invocat ori de câte ori UDMR întrecea măsura! Limba franceză - se spune în acea declaraţie - este obligatorie în toate documentele oficiale. Acolo toţi sunt doar cetăţeni francezi, există un singur popor, un singur imn, un singur steag, o singură limbă pe teritoriul statului francez. Atât! „Republica Franceză - scria acolo - este una şi indivizibilă!". Aşa grăieşte Constituţia Franţei, iar până acum nu s-a găsit vreun marocan, vreun algerian, vreun tunisian să ceară (cum pe la noi se întâmplă, bătând cu pumnul în masă!), eliminarea articolului care precizează cu o claritate, fără vreo posibilitate de interpretare: „Republica Franceză este una şi indivizibilă!". Atâta iar trebui. Vă mai amintiţi de acea somaţie, din campania electorală, a fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, cu mesajul ei atât de simplu şi de clar: „Cui nu-i place aici să plece!"? Pentru că, acolo unde este vorba despre Legea fundamentală a Franţei, târguiala nu mai încape, nici interpretările şi tocmelile. Sintagmele „limba franceză", „popor francez" sunt de neatins! Tocmai de aceea făcea Franţa acele precizări şi amendamente, conform Constituţiei franceze care precizează: „Utilizarea limbii franceze se impune persoanelor de drept public şi persoanelor de drept privat în exercitarea unei misiuni de serviciu public, ca şi utilizarea ei în relaţiile cu administraţia şi serviciile publice!". Deci, în relaţiile cu administraţia şi serviciile publice este utilizată numai limba franceză! Cât se poate de clar! Este lesne de înţeles ce reacţie ar avea liderii UDMR sau „scăunaşii autonomiştii" ai aşa-zisului ţinut Secuiesc, dacă Guvernul României ar îndrăzni, cumva, să prevadă astfel de precizări, într-o absolută concordanţă cu Constituţia, cu legile ţării! Proteste! Ţipete! Tânguiri! Ei, aceşti duşmani tradiţionali ai Românei, dornici să rupă Transilvania din trupul românesc, după Unirea de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, când a fost făurită România Mare, cer chiar şi mai mult: dezmembrarea României, federalizarea ei, eliminarea articolului 1 din Constituţie, referitor la statul naţional, unitar şi independent, o a doua limbă oficială în stat - maghiara, un Ţinut Secuiesc, de fapt o reînviere a fostei Regiuni Autonome Maghiare! S-ar putea întâmpla, oare, aşa ceva în Franţa, în Germania, în Italia, în Grecia?
În timp ce separatiştii-autonomişti maghiari consideră că România-i un sat fără câini, în gura lor sfidarea devenind cuvânt de ordine, subminând autoritatea Statului Român, ţipând, cu toată sumedenia de drepturi pe care le au, conform tuturor standardelor europene, că sunt „cetăţeni de rangul doi!", ameninţând printr-o gândire periculoasă şi un mesaj îngrijorător, slovacii au dat, şi ei, o lecţie guvernaţilor români, prin noua lege. O lege care prevede folosirea limbii slovace, ca limbă de stat! Iar unde-i lege tocmeală nu mai încape! O lege a folosirii limbii de stat, slovaca, votată în Parlamentul de la Bratislava, care interzice şi sancţionează folosirea, în locuri publice, a altei limbi. Slovacia reproşează Ungariei că exportă „naţionalismul, iredentismul şi şovinismul" de peste Dunăre. Iar ungurii, odată cu votarea legii slovace, au sărit la gâtul lui Jan Slato, preşedintele Partidului Naţional Slovac, care a afirmat: „Ungurii sunt o tumoare în coasta slovacilor, care ar trebui extirpată!". Cu gândul la poziţiile Franţei şi Slovaciei, încercăm să ne închipuim cam cum ar reacţiona neprietenii noştri, dacă România, tot o ţară membră a Uniunii Europene, ar avea curajul unor astfel de decizii, pentru a mai stăvili elanul şi pretenţiile absurde ale iredentismului, extremismului, neorevizionismului şi şovinismului maghiar!
Lacomi, care nu-şi dau încă seama, din păcate, că ei seamănă vânt şi vor culege furtună, mereu dovedind că tot ce se naşte din pisică şoareci mănâncă, n-au auzit, se pare, nici măcar de acea lecţie letonă plină de învăţăminte. Mulţi ani sub apăsarea cizmei sovietice, după al Doilea Război Mondial, sub ora orologiului Kremlinului, mai în urmă cu doi ani, în Letonia a avut loc un referendum, cetăţenii fiind chemaţi să hotărască, sub presiunea celor 44% ruşi, dacă rusa să fie sau nu limbă oficiată în stat. Iar letonii au zis NU! Letona este (şi va rămâne), cu toată acea strădanie a fostului ocupant vremelnic, unica limbă de stat! Şi Letonia este tot o ţară a Uniunii Europene şi nu acceptă pe pământul ei o altă limbă oficială, chiar a unei părţi de 44% din populaţia ţării! Şi când te gândeşti că maghiarii din România reprezentată cu puţin peste 6% din populaţie! Ce bine ar fi, zău, dacă măcar un pic şi noi, românii, am deveni letoni!
Poate că, atât guvernanţii români, cât şi neprietenii, voit nu-şi mai amintesc nici de acel discurs fulminant, din Duma de Stat, al lui Vladimir Putin, preşedintele Rusiei, care, iritat de începutul unor pretenţii aberante, sâcâitoare, îi invită pe „nemulţumiţi" să părăsească, imediat, Rusia, că doar nu el i-a chemat acolo. Şi când te gândeşti ce conglomerat de reprezentanţi ai altor naţii se află în nesfârşita Rusie! După cele rostite, Putin a fost aplaudat, de asistenţă, 10 minute, în picioare!
Poate că nu aş fi scris şi încredinţat aceste rânduri tiparului, dacă, sufocaţi de cererile iritante de supradrepturi, sub sloganul „restitutio in integrum," presaţi, de aberaţiile şi stupidităţile celor care nu mai vor să trăim, aici, în Ardeal, împreună, unde ne-a lăsat Bunul Dumnezeu să trăim în linişte, în armonie şi pace, nu am fi primit, la redacţie, acea teribilă replică a doamnei Julie Gillard, prim-ministrul Australiei, o adevărată „Doamnă de Fier" a ţării sale. Ea se dovedeşte un om deosebit de curajos, spunând NU, pentru a doua oară, tot după o declaraţie a unui alt lider australian, unor pretenţii absurde ale unor inşi ajunşi pe pământ australian. Dacă ar exista un „Premiu Nobel pentru Curaj", doamna Gillard l-ar merita, cu prisosinţă. Fără frică, cu hotărâre, poziţia ei este cât se poate clară, supunându-se chiar unor riscuri. Acei musulmani, care doresc, în Australia, să trăiască sub legea islamică Sharia, au fost sfătuiţi să părăsească Australia, tocmai pentru a contracara posibilele atacuri teroriste. „Imigranţii - spune doamna Julia Gilliard - trebuie să se adapteze. (…) Am obosit ca această naţiune să îşi facă atâtea griji, dacă nu cumva ofensează unele persoane, venite aici, recent, sau cultura lor (…) Cultura noastră s-a dezvoltat timp de două secole, după atâtea zbateri, încercări şi victorii ale milioanelor de bărbaţi şi femei care au căutat libertatea.
Vorbim engleza, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, rusa sau altă limbă. Deci, dacă doriţi să faceţi parte din societatea noastră, ÎNVĂŢAŢI LIMBA NOASTRĂ! Cei mai mulţi australieni cred în Dumnezeu. Nu este vorba despre «dreapta creştină» sau despre «presiuni politice», este o realitate faptul că această naţiune a fost fondată de bărbaţi creştini şi femei cu principii creştine. Este, cu siguranţă, adecvat de a afişa această realitate pe pereţii şcolilor noastre!
Dumnezeu vă deranjează? Dacă DA, vă sugerez să luaţi în considerare o altă parte a lumii, pentru a trăi acolo, pentru că Dumnezeu este parte a culturii noastre. Acceptăm convingerile voastre, fără întrebări. Tot ce vă cerem este să respectaţi convingerile noastre, să trăiţi în pace şi în armonie cu noi. Aceasta este ţara noastră, pământul nostru şi stilul nostru de viaţă, de care vă oferim posibilitatea de a vă bucura. Dar, din momentul în care începeţi să vă plângeţi, să gemeţi şi să bombăniţi despre steagul nostru, convingerile noastre creştine sau stilul nostru de viaţă, vă încurajez să profitaţi de o altă mare libertate australiană: DREPTUL DE A PLECA! Noi nu v-am forţat să veniţi! Aţi venit, de bună-voie, atunci acceptaţi ţara care v-a acceptat aşa cum sunteţi!". Cât se poate de clar şi fără comentarii!
Ce se petrece pe la noi, în România postdecembristă, din 1990 încoace, nu mai e o glumă! O minoritate, cu atâtea drepturi, conform tuturor standardelor europene, mereu face presiuni, ameninţă, şantajează, la Târgu-Mureş, în 20 martie 1990, a declanşat acel minirăzboi civil, a reuşit, sub guvernarea Adrian Năstase, să-şi reamplaseze, la Arad, statuia urii şi intoleranţei milenare a Ungariei Mari. Iar un nemernic, Tõkés Laszlo, cere chiar protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei! Iar guvernanţii români tac mâlc, precum peştele în apă, ca acel ceva în iarbă, dispuşi mereu compromisurilor inacceptabile, ruşinoase, mereu în detrimentul interesului românesc. Recent a apărut şi legea privind Ziua Limbii Maghiare! E cam prea de tot! O altă palmă pe obrazul românilor! Nu s-a cedat destul? De ce nu se recurge, în astfel de cazuri, măcar la reciprocitate? Oare există o Lege a Limbii Române pentru românii din Ungaria?! Chiar să nu ştie guvernanţii de la Bucureşti că şi mult încercata răbdare românească are o limită? De ce, oare, nu dovedesc tuturor naşilor obrăzniciilor minoritare maghiare faptul că nu mor caii când vor câinii, că ei, senatorii, deputaţii, membrii guvernului, toţi trebuie să fie în serviciul acestui popor atât de încercat în îndelungata, furtunoasa lui istorie?! De ce, oare, ei nu le spun, răspicat şi în faţă, obraznicilor şi nesătuilor adevărul că niciodată caracterul minoritar nu creează niciun fel legitimitate istorică?! Ce-i în capul acestor guvernanţi de paie? Aşteaptă, vorba marelui sportiv Ilie Năstase, ca „ungurii să pună steagul Ungariei pe Arcul de Triumf al României"?
Azi, mai mult ca oricând, e nevoie, în România, dar, mai ales, în Ardeal, de linişte, de patriotism, de naţionalism curat, luminat, tradiţional, de unitate, de renaştere naţională! „Că viscolul un cântec îl aduce / Şi cântecul se cheamă «Deşteaptă-te, române!»".
