Dublă lansare de carte: GINA MOLDOVAN

Există prejudecata că în viaţa de creaţie, la Târnăveni, nu se mai petrece nimic. Realitatea dovedeşte contrariul.

Fecare membru al Cenaclului „Elena din Ardeal" a publicat, în ultimii cinci ani, poate cu vreo câteva excepţii, cel puţin o carte, fie ei scriitori ai USR sau ai Ligii Scriitorilor, sau simpli creatori.

Gina Moldovan este la a treia carte de poezie, în doi ani consecutivi:Universul iubirii (2014), Universul unei trăiri (2014) şi Paşi spre iubire (2015). Ultimele două s-au lansat la 23 iunie 2015, în preziua Sânzienelor, adică a Naşterii lui Ioan Botezătorul. Astfel, putem vorbi de o dublă lansare de carte de poezie.

Gina Moldovan scrie o poezie transparentă, cu caracter autobiografic, în care evocă satul din care a plecat, cântând parcă, la modul nefiresc, monocord, aş zice adolescentin, în ciuda unei vârste pe care chiar dânsa o recunoaşte a fi înaintată, iubirea, dar cântă şi înstrăinarea de casă, de patrie, lupta cu „necazurile" vieţii.

Sinceritatea, simplitatea, rostirea în „dulcele stil clasic", cum ar spune Nichita Stănescu, dar în acorduri populare, folclorice, mai cu seamă, reprezintă câteva trăsături ale poeziei sale.

Ca şi pasărea în codru, poeta nu-şi face probleme dacă „viersul"/ cântecul ei este deosebit de al altora. Ea cântă, cântă şi iar cântă... Iată în doi ani a dat la iveală peste 200 de poezii, în trei volume, fiecare în jur de o sută de pagini. Pentru poetă, important e cântecul, trăirea, indiferent de calitatea sau raritatea lui. Poate acesta este rostul secret al poeziei sale: o ajută să se „elibereze", să-şi menţină un anumit echilibru, să-şi găsească astfel un „rost" în viaţă, este „bara de echilibru" pe această cale „strâmtă" pe care păşim.

Iată cum se autodefineşte poeta în poema „Cine sunt eu?" din volumul Paşi spre iubire ( Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2015, 120 p.).

„Cine sunt eu / Pe acest pământ? / O iubire uitată / Pe câmp undeva, / La ţară, / Sau un sărut / Pătimaş / Uitat undeva / Într-o gară. // O petală desprinsă, / Ce o duce vântul, / Că-i uşoară, / O frunză uscată / Ce o bate ploaia / Şi o poartă / Pe stradă. // Sau nu sunt nimic, / Doar o închipuire . De a mea, / trăind cu speranţa / Că va veni cineva / Şi mă va lua. // Poate-i târziu, / Că-s bătută de ploaie şi vânt, / Dar poate mai / sper / Să-mi găsesc şi eu / Un cuib pe acest / Pământ." („Cine sunt eu?")

Să revenim. Cine sunt eu, poeta, pe acest pământ? O iubire uitată ... la ţară... un sărut pătimaş într-o gară... o petală desprinsă... o frunză... sau nu sunt nimic.... şi speră să găsească un „cuib" pe acest Pământ.

E lăudabil că o femeie, care munceşte din greu în străinătate să-şi câştige pâinea cea de toate zilele, găseşte răgazul să mediteze asupra vieţii, asupra trecerii timpului, asupra sensului existenţei, cu mentalitatea omului simplu, nesofisticat, pragmatic.

„Nu ştiu ce culoare are fericirea..." spune poeta Gina Moldovan. Şi totuşi viaţa poate fi o „poveste de iubire".

Să-i mulţumim lui Dumnezeu că tu, poeta Gina Moldovan, exişti!

Ce va fi mai departe vom vedea!

Lasă un comentariu