Dumnezeu, ca unul ce este Iubirea absolută, l-a înzestrat pe om cu libertatea de a alege, de a decide singur dacă vrea să trăiască în comuniune cu Făcătorul său, sau în afara vieţii dumnezeieşti. Aşa a binevoit Dumnezeu şi aşa a făcut; a înzestrat pe om cu minte gânditoare, cu pricepere, cu înţelegere, cu darul de a cunoaşte şi de a hotărî ce va face. Aceasta vine din faptul că omul are suflet, iar pentru suflet, zice psalmistul, Dumnezeu a făcut pe om numai cu puţin mai mic decât pe îngeri. Pe libertatea voinţei îşi întemeiază Mântuitorul învăţătura Sa cea dumnezeiască şi cere pocăinţă pentru primirea Împărăţiei Cerurilor: „Cel ce are urechi de auzit să audă", zice Domnul Hristos. Dorinţa Lui şi datoria noastră este ca toţi să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să facem voia Lui, spre lauda Lui şi spre binele nostru. Este mare cinstea acestei libertăţi şi încrederi arătate omului. Şi este mare totodată răspunderea omului faţă de Dumnezeu, dacă omul le foloseşte rău, adică nu spre binele şi mântuirea lui, ci spre răul şi osânda lui. Cu mintea şi voinţa se fac şi binele şi răul.
În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, oraşul Palermo din Sicilia, obiectiv militar pentru aliaţi, urma să fie bombardat de forţele aeriene americane. Mii de fluturaşi au fost împrăştiaţi în oraş în prealabil avertizând locuitorii de atacul iminent, însă oamenii pur şi simplu nu au putut crede cele scrise acolo. Au auzit, dar nu au ascultat. Când avioanele americane s-au arătat şi au început bombardamentul, sute de sicilieni au fost ucişi. În mâinile unor cadavre s-au găsit chiar fluturaşii prin care li se spunea să părăsească oraşul.
Dragă cititorule! Moartea este un predicator înfricoşat. Ca mâine ne va vorbi şi de pe marginea mormântului nostru. Toţi vom muri. Întrebarea este însă, cum vom muri? Oare noi cum vom scăpa, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire? (Evr. 2,3). Biblia spune ca Dumnezeu a pus veşnicia în inimile noastre (Eclesiast 3,11).
