Doar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale, până nu vin zilele cele rele şi până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele şi până nu se întorc norii îndată după ploaie, până nu încep să tremure paznicul casei (mâinile) şi să se încovoaie cele tari (picioarele), până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au împuţinat, până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii), până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele); când uruitul morii slăbeşte, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântăreţilor se aude înăbuşit.
Reculegerea la cele două morminte ale părinţilor. Nu m-au întrebat nimic când s-au dus, dar în timpul vieţii lor, ce au trebuit să spună, au spus, ce au trebuit să mă înveţe m-au învăţat. A sosit şi timpul să-mi plec capul asupra celor două morminte reci, să-mi fac reproşuri, să-mi pară rău că nu am făcut totul pentru ei, dar este prea târziu. Aceşti bătrâni umili, bolnavi, cu riduri, păr alb, mâini crăpate, faţa arsă de soarele cerului, fără multă carte, învăţaţi cu suferinţa şi bolile din corpul lor, au crescut cinci copii, i-au purtat la şcoală, i-au învăţat să muncească cinstit şi să aibă frică de Dumnezeu. Venirea mai rar pe acasă m-a făcut să-mi aduc aminte de cuvintele adresate: „Mai vino pe acasă, că ne este dor de tine, nu uita că suntem bătrâni şi bolnavi, nu-ţi cerem nimic. Dar vino să te vedem. Cele 20 de ouă şi doi litri de lapte proaspăt, lacrimile din ochii mamei mă făceau aşa de fericit, încât dacă aş fi primit un bulgăre de aur nu puteam să fiu atât de fericit. Laptele cu mămăligă, „papa" făcută din ouă, servită cu multă dragoste de către mama mea şi întrebarea „Mai vrei, Aurelu mami?". Ce să-ţi mai dea mama?". Era cea mai bună mâncare, ce nu ar fi mai gustoasă nici în cel mai luxos restaurant. Trecerea pe uliţa din apropierea casei vecinilor, salutul lor respectuos, câte o femeie mai
în vârstă care intra în curtea părinţilor mei, atingerea cu mâna ei a hainei militare, aducerea de laude asupra mea mă făceau aşa de mândru, încât mă simţeam de parcă aş fi înfiinţat roata. Părinţii se simţeau mândri şi se uitau cu multă dragoste la mine. Mă uit la mormintele reci şi mă întreb: Oare ei ştiu că sufletul meu este atât de trist, fără ei, încât dacă aş putea i-aş scoate din morminte, i-aş spăla şi le-aş spune cât de mult îi iubesc, şi cât de rău îmi pare că nu am petrecut mai mult timp cu ei? Cu tata aş fi vorbit despre politică, cu mama aş fi vorbit din Scriptură, iar la urmă ar fi zis ce băiat citit are. Aş fi fost tare mândru la auzirea acestor cuvinte, între timp ar intra pe uşă doi sau trei vecini, fiecare venind cu ceva în mână. La care mama ar zice - „Nu trebuia, vecină!", la care vecinele ar zice: „Dar dumneata cum vii la noi? Nu vii cu mâna goală". Se mirau de prezenţa mea şi îmi spuneau: „Cam rar vii pe acasă, mai vino, că părinţii tăi sunt cam bolnavi." Mă uit la aceste morminte reci şi mi-aduc aminte de prietenii părinţilor mei, cu câtă dragoste se întâlneau, cu câtă bucurie vorbeau de copiii lor. Unde sunt aceşti prieteni? Au plecat împreună cu părinţii mei, aşa cum spune Scriptura. Cei morţi nu ştiu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă şi pomenirea li se uită, şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare…
Am intrat în casa părintească. M-a izbit în faţă tabloul de pe perete, unde erau părinţii la tinereţe. Am simţit prezenţa umbrei părinţilor. Mama cu lingura de lemn şi tigaia în mână, întrebându-mă dacă mai vreau de mâncare. Am ieşit afară pe uliţă, de pe uliţă pe şosea. Trec maşini frumoase, ultima generaţie, băieţi frumoşi cu lănţişoare groase la gât, viteză mare, străini de lucrurile care erau în sufletul meu. Dar nu trebuie să uit nici eu, aşa eram şi eu în alte timpuri. M-am întors în ograda casei părinteşti, unde era parcată maşina şi, împreună cu fratele Mitică, am plecat spre casă. Nu am vorbit nimic, m-am gândit la mormintele reci.
Bunul Creator să-i odihnească!
