Acta re. Faptul a fost săvârşit. Numai că a fost săvârşit faptul meschin, potrivnic mie.Ziua e de zgură, vorba cronicarului, eludând elementarul bun-simţ şi mai ales ruşinea. Acolo, în sătucul meu blând din Câmpia Transilvaniei, făceam lucruri cumpătate pentru că, altfel, ne era ruşine. Câtă apărare a fiinţei! Dar, câtă nimicnicie în curgerea derizorie a zilei, când este atât de mare discrepanţa dintre aparenţă şi esenţă, pe care teoreticienii literaturii o numesc sursă a comicului. Oare, îmi foloseşte mie să râd de urâtul sufletesc (nu doar al minţii!), de nesimţire, impertinenţă şi neruşinare? Să gândeşti una şi să spui alta, să-ţi scuipi propriul obraz - ce jalnic fel de a fi! Şi atunci, mă retrag în ungherele mele, acolo unde mai există Dumnezeu, bun-simţ şi ruşine; unde gândul îi cuprinde în mare şi eternă lecţie de viaţă pe Iorga, Titulescu, Eminescu sau Lucian Blaga; acolo unde se deschide cartea filozofului la pagina Nu vă schimonosiţi!; acolo unde s-a înălţat trudnic ideea românească, zdrenţuită, acum, nu atât inconştient, ci, mult mai periculos, cu conştientă obedienţă. Dacă Regele ridică un deget, slujii se aliniază bezmetici într-o deplorabilă pantomimă, negândindu-se că după Clipă vine şi un alt Timp, poate chiar cel al Judecăţii.
Dar să revin la ungherele mele, la ziua când la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş înregistram primele interviuri cu reputatul Gheorghe Harag, regizorul, actorul, dascălul şi omul; omul drept; cel care vroia să reclădească lumea prin puterea miraculoasă a artei.
Ar fi împlinit, în iunie 2015, 90 de ani de viaţă. Îl simt ca pe omul viu; trezind spiritul, ca să parafrazez spusele unui personaj din proza lui Mircea Eliade, căci, scria Dumitru Radu Popescu (dramaturgul care a reputat mari succese cu piesele sale jucate la Târgu-Mureş, amintindu-ne, bunăoară, de Piticul din grădina de vară), oamenii de teatru sunt contemporani cu regii, bufonii, cu zeii şi mai ales cu spectatorii. Gheorghe Harag este în continuare contemporan cu spectatorii care, de 30 de ani, de la premiera cu inegalabila Livadă cu vişini, se tot ridică în picioare şi-l aplaudă. Era regizorul înalt în idee şi trăiri afective, avea distincţie, francheţe, sobrieate şi umor, cerându-le actorilor delicateţe şi profesionalism, nu gestică şi patetism. Costumul său de scenă care-i venea ca turnat era încrederea în puterea civilizatoare a teatrului, arta care-l scoate pe om din inerţie, una dintre cele mai subtile forme ale speranţei, justificându-i omului dorinţa de a trăi. Ca regizor, actor şi dascăl a vrut să ajungă la rădăcina limbajului scenic, începând, mai ales, cu spectacolul Omul care a văzut moartea de la Naţionalul târgumureşean, prin care, în biografia sa artistică, a instituit cu claritate curajul în artă, chiar cu asumarea riscurilor şi eşecurilor.
Se spune că în universul brâncuşian nu poţi intra dacă eşti obstinat de amorul propriu, orgoliu şi vanităţi. În spectacologia lui Gheorghe Harag nu poţi intra fiind obstinat de amorul propriu, ci dimpotrivă doar aplecat spre reflecţia regizorului: Să fii cinstit cu tine însuţi, într-o artă mai dură decât misiunea pe front; cu atât mai mult cu cât spectacolele sale îmi par sublimări ale suferinţei umane, ştiut fiind faptul că tinereţea regizorului a trecut prin calvarul deportărilor. Sentimentul neliniştii mă copleşeşte , spunea regizorul, cu referire nu la o nelinişte distructivă, ci una a arderii fiinţei în căutarea sensului. Era regizorul care şi-a dat de fiecare dată jos pălăria când păşea pe scenă. Intra pe scenă cu sfinţenie, mai ales când prin Livada cu vişini a vrut să-şi ducă gândul până la capăt, ca să se dezlege de spaime, susţinând starea de graţie a teatrului.
A văzut spectacole cu piesele lui Cehov prin anii 50 la Moscova în regia marelui Stanislavski, dar nu l-au încântat, personajele părându-i-se marionete pe scenă, prinse într-un lirism exagerat, cu iz de melodramă. Erau spectacole muzeale. Abia mai târziu, spectacolul regizat de Lucian Pintilie la Bulandra l-a făcut să creadă în emoţia textului cehovian şi să-l numească pe Cehov un mare dramaturg al lumii.
Ce îl ispiteşte şi ce îl derutează pe regizor, citindu-i lui Cehov piesele de teatru? La întrebarea de atunci, din primăvara lui 1985, Gheorghe Harag mi-a răspuns ( a se vedea Caiete teatrale nr. 5, stagiunea 1984-1985):Sunt piese frumoase încărcate de sensuri (...) M-au şocat în Livada... personajele care se joacă cu viaţa lor, râd, plâng, fac comedie, sunt inconştiente. Numai Lopahin, ţăranul devenit bogat şi parvenitul lacheu Iaşa sunt tari, moderni, agresivi, fără scrupule, restul plutesc într-o lumea fără sens (...), e o permanentă dedublare a situaţiilor, o trecere de la un tragism aproape grecesc, care se epuizează într-o clipă, la farsă. Aici găsesc explicaţia de ce aceste personaje nu au nici un sentiment constant, de ce reuşesc să treacă cu usurinţă de la râs la plâns.Cu alte cuvinte, Gheorghe Harag aducea în zi textul clasic, chemând publicul să-i verifice opţiunea şi răspunderea pe care o avea faţă de opera literară, pentru că dorea ca în teatru nimic să nu fie întors pe dos. Despre această dominantă am dialogat cu regizorul, amintindu-mi, acum, şi de omul care vorbea despre nevoia, în viaţă şi profesie, aregularităţii de ceasornic.După 30 de ani de la inefabilul Livezii cu vişini, mi se pare că profesiunea sa de credinţă, zbaterea sa, iluminările sale sunt trădate; într-o zi când totul e întors pe dos. Acta re. Faptul a fost săvârşit. Din păcate, altfel decât ATUNCI...
(Din Manuscrisul de jad)
