O poveste de vacanţă - Fetiţa care şi-a pierdut numele

Distribuie pe:

LORINA era o albinuţă isteaţă, o fetiţă ca toate fetiţele, căreia îi plăcea să citească multe cărţi, mai ales din cele religioase, deoarece ştia că din cărţi iei multă înţelepciune şi acolo unde e Dumnezeu e şi multă binecuvântare.

Ea locuia cu părinţii ei într-un stup vechi de o sută de ani, iar mama ei era doftoroaia satului şi împrejurimilor. Ce mai împrejurimi erau pe aici! Satul, apoi câmpul şi pădurile din jurul satului.

Şi mare noroc avea mama cu Lorina pentru că aproape tot timpul era singură. Tatăl ei lucra în garda împărătesei şi era ocupat tot timpul cu antrenamentele. Matca sau împărăteasă era foarte frumoasă şi avea o deosebită grijă faţă de toţi bebeluşii stupului, pe care îi adora şi apăra de toate răutăţile vieţii. Mama Lorinei, Doamna Lora, era cea mai harnică albină, făcea lăptişorul şi mierea cele mai gustoase din lume pentru că o vedea pe fetiţa ei şi inima i se umplea de bucurie.

Lorinei îi plăcea mult să meargă la şcoală. Unde era prietenă cu toţi copiii stupinei. Acolo ea nu ieşea din cuvântul Doamnei Învăţătoare şi mereu îşi ajuta colegii. Penru inima ei bună, fetiţa primi de la Doamna o coroniţă din sânzâiene. Aceasta îi venea tare bine cu ia ei din borangic, cusută de mama cu mătase galbenă ca mierea.

Era o zi de vară toridă. Mai aveau doar puţin şi se termina şcoala. Împreună cu prietena ei, Cireşica, Lorina ieşise de la şcoală şi se îndreptă spre marginea pădurii. Aici un miros ademenitor de irişi le chemă într-o poiană răcoroasă. Ele începură să guste polen şi să bea rouă din cupele unor clopoţei. Au zărit o ferigă mare lângă o scorbură de răchită uscată şi se aşezară la umbră.

Din scorbură ieşi un soi de pasăre neagră şi urâtă care începu să le certe:

- N-ar fi o problemă, dar faptul că v-aţi aşezat pe feriga mea mă intrigă şi mă face să vă mănânc!

- Fie-ţi milă, pasăre mare, şi lasă-ne să plecăm la părinţii noştri! - se rugară fetiţele.

Pasărea le urmări şi o prinse în cioc pe Cireşica, dar Lorina o pişcă în pleoapa ochiului şi îi aruncă coroniţa de pe cap, drept în faţă. Crezând că e albinuţa, ea deschise larg ciocul mare, uitând de Cireşica, pe care o ţinea acolo ostatică. Speriată, Cireşica a ţâşnit, eliberându-se de întuneric şi de spaimă.

Nici ele nu au mai ştiut cum au ajuns la crucea din mijlocul satului, unde au mulţumit Domnului că au scăpat cu bine şi apoi, la poştă, de unde au format nr 112: au anunţat garda ce s-a întâmplat, iar părinţii lor au sosit într-un suflet!

Garda împărătesei a prins pasărea. Ea spuse că doar s-a jucat, dar avea crampe la stomac, de la flori. Într-un târziu îşi recunoscu fapta urâtă! I s-au dat medicamente, apoi au dus-o la închisoare.

A doua zi, toţi copiii de la şcoală purtau coroniţe cu flori frumoase ca sufletul lor pur. Erau cu toţii premianţi, dar ce era mai important era că toţi voiau să fie ca Lorina: curajoşi şi iscusiţi!

De atunci Lorinei i-au spus Sânziana... iar datorită faptei sale pline de altruism şi curaj a ajuns Zâna Florilor.

 

Lasă un comentariu