Crearea statului dualist austro-ungar, în 1867, a avut urmări însemnate pentru viaţa politică, socială, economică şi culturală a românilor transilvăneni. La 3/15 mai 1868, prin aşa-numitul <<Pronunciament>> de la Blaj, la redactarea căruia au contribuit şi mulţi preoţi, mai ales din Blaj, se protesta împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria. La 7 februarie 1869, s-a ţinut la Timişoara, o conferinţă a fruntaşilor politici ai românilor din Banat şi Ungaria, când s-au pus bazele Partidului Naţional al românilor din aceste părţi, adoptând ca tactică politică <<activismul>>, adică participarea la viaţa politică a Ungariei. O lună mai târziu, au ţinut o conferinţă asemănătoare fruntaşii românilor transilvăneni, la Miercurea Sibiului, când s-a înfiinţat Partidul Naţional Român din Transilvania, în frunte cu Ilie Măcelariu, proclamând ca tactică politică <<pasivismul>>, adică neparticiparea la viaţa politică a Ungariei, în semn de protest împotriva anexării Transilvaniei la Ungaria. Numeroasele persecuţii ale guvernelor ungureşti împotriva mişcărilor româneşti au dus la unificarea celor două partide, în anul 1881, sub numele de Partidul Naţional Român, când s-a hotărât alcătuirea unui memoriu către Curtea imperială din Viena, care să cuprindă revendicările fundamentale ale românilor. Realizarea acestui proiect s-a amânat însă mai bine de un deceniu. Abia în conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român din 20-21 ianuarie 1892 s-a hotărât alcătuirea unui <<Memorandum>> către împăratul Francisc Iosif I, cu principalele revendicări ale românilor transilvăneni. Alcătuirea sa a fost încredinţată unui comitet de 25 de membri - între care şi câţiva preoţi şi profesori de teologie - fiind apoi definitivat în conferinţa Partidului din 25-26 martie 1892. Memorandul a fost tipărit apoi la Sibiu, în româneşte şi în câteva limbi de circulaţie, spre a fi cunoscut în cercuri cât mai largi. O impunătoare delegaţie de 300 de români (avocaţi, profesori, preoţi şi protopopi, ţărani, meseriaşi etc.) a plecat la Viena, la 28 mai 1892, spre a prezenta Memorandul împăratului. După cum se şi prevedea, delegaţia n-a fost primită de împărat, iar plicul sigilat care cuprindea Memorandul a fost trimis (nedesfăcut) Guvernului din Budapesta, iar de aici, la Turda, pe adresa preşedintelui de atunci al Partidului Naţional Român, Ioan Raţiu. Totodată, Guvernul din Budapesta, fără să ia în seamă doleanţele expuse de reprezentanţii românilor, a ordonat să se intenteze un proces de agitaţie împotriva celor ce participaseră la redactarea şi difuzarea Memorandului. După cercetări, care au durat aproape doi ani, a avut loc procesul memorandiştilor, la Cluj, între 7-25 mai 1894, într-o atmosferă de teroare şi lipsă de obiectivitate din partea tribunalului. Dintre conducătorii mişcării memorandiste, 14 au fost condamnaţi la ani grei de închisoare la Seghedin şi Vaţ. Procesul a avut un larg răsunet aproape în toate ţările Europei, dar mai ales în România, unde s-au ţinut numeroase adunări de protest, s-au scris articole vehemente în presa vremii, s-au semnat telegrame şi scrisori de solidaritate, s-au deschis liste de subscripţii în sprijinul memorandiştilor. Cele mai multe acţiuni de acest gen au fost organizate de Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor (sau Liga culturală), înfiinţată la Bucureşti în 1891. În Transilvania, colectele pentru cei condamnaţi se făceau sub îngrijirea preoţilor şi învăţătorilor români şi a soţiilor lor.
Trebuie menţionat că între cei condamnaţi în acel proces se numărau şi câţiva slujitori ai Bisericii, care făceau parte din Comitetul central al Partidului, având un rol însemnat în redactarea Memorandului. Aceştia erau: preotul Vasile Lucaciu, din Sişeşti, lângă Baia Mare, profesorii Dimitrie Comşa şi Daniil Popovici Barcianu, de la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu, preotul Nicolae Cristea şi preotul Gherasim Domide, din Rodna-Veche - Bistriţa. Ei şi-au ispăşit pedeapsa la Seghedin şi Vaţ, până la 15 septembrie 1895, când au fost graţiaţi de împărat. Pe lângă aceştia, au mai fost anchetaţi şi alţi preoţi, acuzaţi că au răspândit Memorandul. Ierarhii au refuzat să ia atitudine împotriva mişcării memorandiste, aşa cum le ceruse Guvernul din Budapesta.
În toată Transilvania şi în Banat se cunosc mulţi preoţi sprijinitori ai mişcării memorandiste. În felul acesta, slujitorii Bisericii au dovedit, din nou, că sunt alături de popor în lupta lui pentru dobândirea drepturilor sale legitime.
(va urma)
