UN VEAC ŞI JUMĂTATE DE CONSTITUŢIONALISM ROMÂNESC

Distribuie pe:

La 1/13 iulie 1866, domnitorul Carol I de Hohenzolern, înscăunat după abdicarea forţată a dublului ales, Alexandru Ioan Cuza, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, la 1859, era promulgată cu adevărat prima Constituţie internă şi modernă românească, al cărei caracter de modernism derivă mai întâi din modelul din care s-a inspirat - cea belgiană din anul 1831, considerată cea mai liberală a vremurilor sale -, apoi, din conţinutul şi structura sa, alcătuită din opt titluri, şase capitole detaliate în cele 133 de articole. De asemenea, a fost prima lege fundamentală elaborată fără concurs străin şi fără aprobarea externă a Marilor Puteri garante, primul document de manifestare juridică a Independenţei care va fi proclamată la 9 mai 1877 şi dobândită pe câmpurile de luptă din Balcani, prin participarea românească la Războiul din 1877-1878. Ea făcea abstracţie de seculara şi înrobitoarea suzeranitate otomană şi de garanţia colectivă a celor 7 Mari Puteri. Creaţie a epocii moderne, Constituţia este definită ca lege fundamentală a unui stat, baza ansamblului legislativ care stabileşte forma de guvernare a Statului, principiile sale de funcţionare şi raporturile dintre puterile sale, instituţiile lor, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, protejarea şi garantarea proprietăţii. Ele sunt expresia triumfului ideilor democratice afirmate prin Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America de Nord, din 4 iulie 1776, iar în Europa prin Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată de Revoluţia franceză la 26 august 1789.

În spaţul românesc, proiecte de reforme, declaraţii de principii, acte cu caracter constituţional au apărut spre sfârşitul secolului al XVII-lea, mergând până în prima parte a secolului al XIX-lea, dar documente care au funcţionat ca atare au fost cele două Regulamentele Organice, elaborate în 1831 şi 1832, sub protectorat rusesc, Convenţia de la Paris din 1858, sub girul puterilor garante, precum şi Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864, aprobat prin plebiscit, care a facilitat guvernarea autoritară a lui Alexandru Ioan Cuza şi înfăptuirea marilor sale reforme.

După lovitura de stat de la 11 februarie 1866, Unirea fiind în pericol, clasa politică a fost silită să acţioneze rapid, pentru a aduce un prinţ străin, şi să dea ţării o Constituţie. Astfel, în aprilie, este ales un nou Parlament, care la 1/13 mai s-a proclamat Adunare Constituantă şi a început dezbaterea proiectului elaborat de Consiliul de Stat, creat de Cuza, chiar în acest scop, pentru a elabora proiecte legislative. După dezbateri lungi şi contradictorii între conservatorii majoritari şi liberali, proiectul a fost aprobat de Adunare şi apoi promulgat de domnitorul Carol I, iar la 1/13 iulie, publicat în Monitorul Oficial, şi intrat în vigoare.

Principiile de bază ale Constituţiei de la 1866, sunt cele ale ideologiei liberale, separarea puterilor, guvernare reprezentativă, suveranitatea naţiunii, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti fundamentale, proclamă oficial numele de ROMÂNIA, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta sau cu Puterile garante. Stabilea ca formă de guvernământ monarhia constituţională ereditară, domnitorul având largi prerogative legislative şi executive. Puterea legislativă aparţinea Parlamentului bicameral, Adunarea Deputaţilor şi Senatul, având ca atribuţii dezbaterea şi aprobarea bugetului, vota, modifica sau aproba legile, avea dreptul de interpelare. Puterea judecătorească era încredinţată instanţelor, cea mai mare fiind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Proprietatea era declarată sacră şi garantată de lege. Introducea votul cenzitar în funcţie de venit pentru bărbaţii de la 21 de ani, exercitat în patru colegii pentru Adunarea Deputaţilor, respectiv două colegii pentru Senat. Reglementa cetăţenia conform veniturilor şi capacităţilor obţinute prin diplome, dar şi de apartenenţa la creştinism. În timp a suferit modificări precum cea din 1879, privind cetăţenia. Din 1884, privind titulatura de Regat instituită din 1881, s-au redus colegiile electorale.

Acum, după aproape 150 de ani de la adoptarea ei, Constituţia din 1866 poate fi considerată baza juridică şi justificativă a creării instituţiilor moderne din România şi a întronării unei autentice vieţi politice democratice româneşti pentru o perioadă de aproape sase decenii. A fost în vigoare până în 1923.

 

Lasă un comentariu