Admirându-i pe bărbaţii vânjoşi care trudesc să lase în urma lor largi brazde de ierburi înmiresmate, „răpuse" de ascuţişul nemilos al coaselor, de pe întinsa câmpie a Şelimbărului sibian şi transilvan, îmi pot imaginea nu numai scene de vitejie şi de eroism neînfricat, ci şi tablouri de groază şi de teribilă frică de moarte, petrecute în acea îngrozitoare încleştare de armate, din vara spre toamna anului 1599! În fruntea celor două tabere duşmane aflându-se, de o parte, neînfricatul şi mult temutul voievod Mihai Viteazul, iar de cealaltă parte arogantul şi făţarnicul principe maghiar Andrei Bathory. Atunci, în acele lupte crâncene, nemaivăzute şi nemaiauzite în această parte de lume, au căzut la datoria ostăşească mii şi mii de bravi oşteni munteni, moldoveni şi ardeleni. Nu, însă, într-atât de mulţi precum cei ai vrăşmaşilor. Atât învingătorii, cât şi învinşii neştiind că devin eroi ai ambelor armate combatante. Însă, cu o esenţială deosebire: aceea că, în vreme ce nobilimea maghiară, secuiască şi săsească transilvană trimetea în luptă oşteni bine plătiţi, pentru a le apăra fabuloasele averi, ca şi numeroasele lor privilegii, sărmana oştire română, prin marea ei vitejie şi înaltul său spirit de sacrificiu, deschidea şi netezea lungul şi anevoiosul drum spre Cetatea Bălgradului. Adică, spre Alba Iulia de astăzi. Loc în care, în urmă cu 416 ani, se înfăptuia, sub sceptrul acelui brav domnitor-martir, întâia Mare Unire a locuitorilor tuturor provinciilor istorice româneşti.
Un alt popas transilvan şi o altă imagine aproape identică. Emoţionantă prin ineditul, frumuseţea şi semnificaţa ei istorică, patriotică şi creştinească. Surprinsă la Oarba de Mureş şi la Iernut. În bucla şerpuitoare şi lină a meandrelor apelor râului Mureş, când domoale şi limpezi, când învolburate şi întunecate de ploi şi vijelii! Mai în susul şi mai în josul Obeliscului celor 11.000 de ostaşi români-eroi, căzuţi la datorie în grelele lupte petrecute în vara spre toamna anului 1944, pentru eliberarea şi a acestui petec de pământ românesc din inima Ardealului de Nord, vremelnic ocupat, chinuit, brutalizat şi jefuit de fasciştii horthyşti unguri, în cârdăşie cu cei germani, sprijiniţi de nemiloasele şi zeloasele lor slugi. Cei care, fără frică, teamă şi ruşine, vin acum să ceară, gratis, definitiv şi pentru totdeauna, întinse pământuri roditoare, păduri, ape; bogate zăcăminte de gaz metan, de sare, aur, argint, granit şi marmură, dar şi trainice conace, castele şi cetăţi, cele aflate în ruină, netrebuindu-le! Deocamdată. Zidite şi agonisite, mai ales, cu truda de iobagi şi de slugi a populaţiei româneşti, ţinută cât mai departe de periferia oraşelor şi cetăţilor medievale! Mă întreb şi te întreb pe tine, cititorule, în grai şi în sudalmă moroşană: Hivo drept şi oablă astă treabă?! Bag samă că nu!
Bănuind că, nefiind nici vremea şi nici locul potrivite ale unor astfel de triste amintiri (doar aparent uitate, însă neiertate), admirăm decorul blând şi liniştit în care străluceşte, departe, în zare, turla argintie a unei tinere şi falnice biserici. Ceva mai jos, mormintele acoperite cu grele plăci de beton, având la căpătâiul lor însemnul Sfintei Cruci, precum şi o casă simbolică de oţel a soldatului român din cel de-Al Doilea Război Mondial. Alăturat, printre pomi fructiferi şi pajişti înflorate, „odihnesc" aproape o sută de opere de artă, cioplite şi sculpate în lemn şi în piatră, transformate în emoţionante monumente funerare. În vecinătatea lor, un grup de cinci tineri cosaşi deschid largi cărări printre ierburile poleite cu bobiţele reci de rouă, din dimineaţa unei
zile de la începutul lunii lui Cuptor, auriul holdelor, cu spicele de grâu dat în pârgă, prevestind apropiatul seceriş transilvan pentru PÂINEA DULCE ŞI RUMENĂ A ANULUI 2015. Câteva frumoase fete şi neveste, cu şorţurile prinse în brâu, păşesc în urma vrednicilor cosaşi, risipind, cu greblele şi furcile lor de lemn, brazdele de iarbă, în vreme ce, dinspre satul de pe deal se aude scârţâitul ritmic şi melodios al osiilor roţilor câtorva care cu loitrele supraînălţate. Caii înhămaţi tropăie grăbiţi, să le aducă de-ale gurii celor care trudesc la muncile câmpului, lăsând în urma lor pâlcuri-pâlcuri de nori de praf, iar în „jilţurile" din scândură stau cocoţaţi, cu hăţurile în mâini, fie taţii, fie socrii şi bunicii tinerilor cosaşi şi ai frumoaselor fete şi neveste. Cu toţii, urmaşi direcţi ai eroilor căzuţi în bătălia de la Oarba de Mureş şi Iernut, din „Dealul Sângeorzului", Cota 495!
Şi, astfel, într-o zi de început de vară toridă, am admirat frumuseţea, firescul şi emoţionantul decor de la marginea unuia dintre numeroasele Cimitire ale Eroilor Patriei. Şi i-am văzut pe acei ţărani, truditori ai câmpului, cum, la căderea serii, mai-nainte de a se reîntoarce în satul lor, cu carele încărcate cu fânul de curând cosit, aşezau pe lespedea Obeliscului Eroilor de la Oarba de Mureş şi Iernut o cruce şi o cununiţă împletită din galbenele şi înmiresmatele Sânziene!
