Istoria literaturii române moderne este indestructibil legată de existenţa cenaclurilor literare, marcată de „clasicii" noştri Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. Activitatea cenaclistă a creat coeziune în cadrul unor generaţii şi a produs acţiuni, programe şi volume individuale sau colective de mare ţinută literar-artistică, sporind vizibilitatea unor generaţii întregi de creatori. Cenaclurile au fost întotdeauna motoarele care au împins înainte literatura română, atât pe cea de la începuturile ei, cât şi pe cea contemporană, adevărate şcoli de ucenicie, de iniţiere într-ale scrisului, pentru tinerii care vor să facă literatură, fie şi numai pentru că acolo au şansa să vadă şi să cunoască pe viu oameni care le seamănă şi care, ca ei, iubesc literatura.
Fără cultură nu se poate trăi, ea întăreşte şi înalţă conştiinţa, dezvoltă cultul propriei creaţiuni, este o adevărată carte de identitate a societăţii. Un popor are propriul cod genetic, care îl particularizează, care îi stabileşte caracterul fondului său moral, valoarea, mândria naţională, legătura sufletească dintre membrii săi, care formează tradiţiile transmise peste veacuri spre a contopi trecutul cu prezentul şi a face ca timpul şi spaţiul să dispară. Este adevărat, în istoria culturii universale s-a manifestat permanent o confruntare firească între generaţii, o luptă dintre vechi şi nou, dintre mentalităţi şi gusturi estetice. Frumuseţea autentică se naşte şi se dezvoltă din interior, revărsându-se printr-o cascadă de simţăminte ce se manifestă spontan în relaţiile cu cei din jur. Mantia timpului ne înfăşoară pe nesimţite cu faldurile ei, pe măsură ce anii trec într-un şir nesfârşit.
Timpul a trecut şi odată cu el atitudinea oamenilor s-a schimbat treptat, de la interes la indiferenţă şi nepăsare. S-a abandonat, treptat, obiceiul frecventării cenaclului, tezaurul ştiinţei vremurilor, din care se sorbea cu nesaţ din apa mereu proaspătă a tărâmului, dispus mai presus de timpuri şi locuri. Pacea şi armonia de pe vremuri, când foarte mulţi studiau cartea, au fost înlocuite cu indiferenţa, comoditatea, plini de egoism şi mereu orientaţi înspre bani, indiferent de mijloace, iar cei capabili să descifreze sensurile au dispărut! „Stafii fără trup", „Iluzii fără adevăr" (...), mediocritate, formalism, improvizaţie, oferă din păcate cenaclului un caracter efemer. În activitatea tot mai automatizată de civilizaţia blogurilor şi a reţelelor de socializare, cu greu mai poate funcţiona „spiritul de cenaclu". Spiritul de cenaclu presupune nu doar mentalităţi şi solidaritate de grup, ci şi idei, analize şi examen critic, inclusiv asupra propriei activităţi. Fără o determinare strictă, se poate spune, că există o anumită relaţie între contextele social-culturale şi nevoia cenaclurilor literare, importanţa unui „deget luminos" care să indice direcţia corectă, de un spiriduş animator, organizator, cu dragoste pentru direcţionarea şi emanciparea unor tineri iubitori ai scrisului. Bucuria scrisului e una dintre cele mai inofensive şi nu face rău societăţii.
Gruparea cenaclului literar „Elena din Ardeal", descendentul cenaclului literar „Tudor Arghezi" (până în anul 1990), s-a manifestat iniţial în cadrul unui cenaclu afirmat cu tărie prin anii 1956-2004, adeziune la modernismul lovinescian, conclavul unor visători care au propulsat către literatura adevărată, locală şi naţională, nume importante care astăzi fac mândrie Târnăveniului. Cenaclul literar „Elena din Ardeal" nu a fost şi nu este un „cenaclu de execuţie", ci unul care şi-a propus încă de la începuturile sale să încurajeze producţia literară şi să promoveze noile apariţii editoriale ale scriitorilor locali, şi nu numai, formând o pleiadă întreagă de poeţi şi prozatori, cea mai numeroasă la nivelul judeţului Mureş, şi care, foarte recent au devenit membri fondatori ai „Ligii scriitorilor din România", filiala Mureş. Iată că sunt felurite modalităţi prin care preocupările de acelaşi fel ale mai multor persoane le aduc pe acestea în aceeaşi sferă cuprinzătoare a aptitudinilor şi chiar a talentelor cu care sunt înzestrate. Se construiesc adevărate punţi la nivelul cărora se realizează schimbul de opinii şi impresii, cât şi armonizarea intereselor celor implicaţi. Interesul pentru cultura română în oraşul de pe Târnava Mică s-a manifestat mai tot timpul cu pasiune, precum un izvor ascuns în adâncuri pe timp de secetă. Personal, nu am auzit decât cuvinte de apreciere la adresa conclavului „Elena din Ardeal", de unde şi necesitatea revigorării acestuia.
Poate că întoarcerea spatelui către cenaclu se datorează nemulţumirilor în lumea în care trăim, tranziţiei prelungite, birocraţiei, corupţiei. Lipsa succesului a condamnat vigilenţa la o continuă şi lacomă nemulţumire. Colectivul celor cu ambiţii scriitoriceşti, din pricina neparticipării subiecţilor, poeţi şi scriitori, debutanţi cu pasiuni literare, e pe cale de dispariţie. Preşedintele cenaclului „Elena din Ardeal", Aurel Hancu, timp de 42 de ani, regretă vremurile bune ale vieţii cenaclului, după ce atât amar de timp şi-a exersat talentul şi condeiul prin mai toate publicaţiile zonei transilvane, manifestându-se prin diverse planuri: poezie, proză, actul religios, fără prejudecăţi şi inhibiţii, un „itinerar biografic" foarte bogat. Aurel Hancu nu este un autor pe care să îl agreeze, însă, oricine, trebuie să ai răbdare şi multă îngăduinţă pe textele lui, „dorinţele lui sunt întotdeauna prioritare şi obligatorii!", nota de a forţa, punându-se în faţa unor priorităţi absolut discutabile, cu preponderenţă în plan religios, autoizolându-se în propriul lui univers.
Păcat, diluarea activităţii cenaclului a venit cam de multişor, în momentul deplinei maturizări literare, când mai toţi membrii lui se pregăteau să-şi dea „cartea vieţii", în special la prozatori - ceva mai înceţi decât poeţii.
