Poeziile și poemele acestei antologii, atât ale lui Răzvan DUCAN, cât și ale lui Darie DUCAN, sunt selectate din majoritatea volumelor publicate de cei doi poeți, de la origini până în prezent. Cele mai vechi poezii datează din anii '80, iar cele mai noi din 2015. Nu am respectat în selecție criteriul cronologic (decât în succesiunea tată-fiu, absolut firească) nu dintr-un deficit de simț istoric, ci din dorința de a evidenția prin contrast timbrul diferit al fiecărei vârste, în cadrul operei fiecărui poet, de-a lungul timpului. O cronologie ortodoxă ar fi susținut politica editorială și nu spontaneitatea creației, cu atât mai puțin a receptării. Arthur Rimbaud îi cerea poeziei sabotarea normalității simțurilor. Am realizat această selecție cu acest gând și cu acela de a face un duet împreună cu tatăl meu, precum un disc The Jackson 5, de această dată 2D. Actualitatea polemicii literare cere această antologie. Acuzația de lipsă de continuitate, de hazard istoric și de neraportare la înaintași, adresată generației mele de către unul dintre profesorii mei, domnul Nicolae Manolescu - și căruia, cu toate divergențele, îi fac o reverență - mă determină, fără niciun fel de forțare a alăturării, ci într-o selecție estetică (una care confirm firescul gestului) să sugerez, nu mai mult decât e deja evident prin chiar poeziile selectate, că există dialog statornic între generații chiar și la poeți fundamental diferiți. Antologia de față nu e o carte de dialog stilistic, ci o carte de reprezentări individuale. Dar în ea se întrevede dialogul. Este o evidență. Simțul istoric se vede mai degrabă în pragurile critice decât în manifestările adiacente. În Antimetafizica lui Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu, în felul în care se conștientizează trecerea, nu atât afirmând-o cât realizând-o: dinspre generația 60 spre 80, în cazul ei, dinspre 80 spre 2000, în alte cazuri. Ce se vede aici e o posibilitate de trecere. Îi rămâne cititorului să vadă și să înțeleagă faptul că nu despre dinastii sau partizanate literare e vorba, ci despre minunea de a fi împreună pe acest pământ mai cu seamă prin cele ce ne apropie decât prin cele ce ne despart. Se cuvin două rânduri de mulțumire mamei mele, Carmen Ducan, pentru susținerea permanentă a scrisului nostru, și lui Nicolae Băciuț, editor devotat și scriitor remarcabil, oameni fără de care ne-ar fi fost mult mai greu. În rest, așa cum spune un poem al lui Răzvan Ducan, Invidiază-mă, deltă, mi s-a născut un copil,/ cel mai nou pământ al țării mele..., iar eu fiind Dobrogea acestei ziceri, mă gândesc la Mircea cel Bătrân și la confuzia istorică a lui Eminescu din Scrisoarea a III-a: un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. În lupta cu Baiazid, Mircea cel Bătrân era un voievod tânăr. Eminescu, punând în corpul comun al poemului titulatura ulterioară, face, poate, primul gest textual din literatura română. Așa cum, din această ecuație, vârsta rămâne în aer și se pulverizează, la fel ea nu poate fi criteriu al valorii întrucât nu e un merit personal. Cred că poezia în sine se hrănește suficient din celălalt cât să nu existe originalități intangibile, ci o perpetuă metisare în care diferențele nu sunt opoziție, ci echilibru firesc.
Paris, 7 iunie 2015
