Vasile Netea - reporter de război

Distribuie pe:

În dimineața zilei de 22 iunie 1941, la ordinul mareșalului Ion Antonescu: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!", Armata Română a trecut apa despărțitoare de frați, pentru a elibera Basarabia, pământ românesc, parte a moșiei lui Ștefan cel Mare, de sub cizma bolșevică și de sub steaua roșie a Kremlinului. De-o parte și de alta a Prutului, după îndelungate urale, rafale de arme, răsuna cântecul „Azi-noapte, la Prut, războiul a-nceput!".

Printre cei aflați, prin jurământ, în slujba Patriei, se aflau și acei reporteri de război. Puțini știu, probabil, că printre ei se afla și marele istoric, ardeleanul Vasile Netea, cu loc al ivirii pe lume, satul Deda, pământ sfânt al Ardealului. Sublocotenentul în rezervă, Vasile Netea, publica în „Vremea", din 3 august 1941, la rubrica „Drumuri și popasuri", primele impresii de dincolo de apa Prutului, după ce Armata Română eliberase o parte din Basarabia. Pentru el, după propria mărturisire, trecerea Prutului constituia o firească și adâncă emoție, sfâșietor simțită ca ardelean, cu locul nașterii lui în nord-vestul Transilvaniei, acea parte de pământ românesc, cedată, de Hitler și Mussolini, Ungariei hothyste și fasciste. „Cobor din mașină - scrie Vasile Netea - și mă apropii de malul Prutului. Un cer senin ocrotește întinderile verzi. Prutul e tulbure și adânc. Pe podul din stânga trec coloanele noastre victorioase. Steagul românesc fâlfâie biruitor. Trec podul pe jos sorbind, pas cu pas, bucuria îngenuncherii acestei frontiere urgisite (…) Încă un pas și podul se sfârșește. Inima îmi bate puternic. Am atins pământul Basarabiei. Calc pe țărâna sfințită de arcașii lui Ștefan cel Mare și de ostașii lui Ferdinand I. Calc apăsat, trântesc bocancul; vreau să simtă și această țărână galbenă adânca mea bucurie. În praful șoselei plânge un trandafir. O tânără basarabeancă îl aruncase unui ostaș stângaci. Neputându-l prinde din zbor, trandafirul a căzut îndurerat. Îl ridic și împodobesc mașina care mă urmează la pas. Era prima floare de peste Prut."

Emoționantă redare a primilor pași pe pământul Basarabiei, de o cuceritoare frumusețe. Ajuns în primul sat basarabean - Leușeni, o veche ctitorie a boierului Leuș, sub un soare „poleind turla bisericii cu un val scânteietor de dur", spre sâmbătă seara, pe vremea vecerniei, creștinul Vasile Netea intră în Casa Domnului, „biserica veche de trei secole, care-și deschidea, pentru prima oară, după urgia ocupației comuniste, porțile de lumină și de har". O biserică ce a trăit calvarul Bisericii Ortodoxe din Basarabia, în care, de un an, de la anexarea din 28 iunie 1940, n-a mai fost preot, ca, la ordin comunist, oamenii „să trăiască precum păgânii, fără biserică." Ca instituție, „biserica era obligată să plătească un impozit, anual, de 8.500 de ruble (340.000 de lei!), preotul nu are niciun salariu, rugăciunile lui erau izgonite de statul comunist, înmormântările, însoțite de serviciile religioase, erau batjocorite de către întunecații ciraci ai lui Stalin." Scăpați de sub cizma sovietică, din nou credincioșii „îngenuncheau fericiți în fața icoanelor și se rugau cu smerenie adâncă."

În vecinătatea bisericii se afla școala. Și acolo sufletul românesc a fost sfidat și batjocorit. „În locul învățătorilor români, comuniștii au numit doi învățători evrei - Moise Borisovici și Ifrim Somoilovici, iar cărțile și icoanele românești au fost arse fără cruțare." Copiii din Leușeni nu mai trebuiau să știe despre existența istoriei și a neamului românesc. Iar limba română „era greu strâmtorată" de limba rusă. Pe pereți, la loc de frunte, în locul icoanei, tronau tablourile lui Lenin și Stalin, prezentați copiilor ca „mântuitori ai neamului omenesc." Iar când un elev din clasa a IV-a a îndrăznit ca să scoată ochii celor doi din fotografia din manualul școlar, să le șteargă numele cu cerneală neagră, puțin a lipsit ca tatăl copilului să nu fie deportat în Siberia. Astfel arătau cele două importante instituții ale statului: biserica și școala!

Se încheia o seară la Leușeni, cu acel borș de pește cu mămăliguță, cu pește prăjit, stropit cu vinul locului, totul încheiat cu cântecele românești „Hora Unirii", „Marșul Basarabiei", „Pe-al nostru steag", „La arme!", cu sârbe și hore, ca bucurie a dezrobirii obidiților frați basarabeni, ca o frământare a sufletului întregii țări.

Dar visul cronicarului de război zboară spre Deda, localitate aflată sub ororile Diktatului de la Viena, din 30 august 1940, dar și la nordul Bucovinei, cu lăcașuri ctitorite de vitejii și cucernicii voievozi ai Moldovei, parte aflată tot sub stăpânire comunistă, în urma anexării, la 28 iunie 1940, prin Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov. Lacrimi în ochii oamenilor.

Pe laițele din curtea lui Moș Dicuseară se deapănă poveștile triste, patimile create de un an de ocupație și apăsare bolșevică. Printre ei și fostul normalist de la Chișinău, Ion Cazan, și Mihai Tăbăcaru, povestind despre urgia care s-a abătut asupra foarte multor familii basarabene, ridicate în dricul nopții, duse în acel „Pahod na Sibir", despre care nu se mai știe nimic, averile lor fiind confiscate, casele pustiite. „Nimeni nu avea voie - spune - să se apropie de frontiera Prutului, sub sancțiunea împușcării pe loc."

Conform mărturisirii sublocotenentului Vasile Netea, „trecerea Prutului constituie ea însăși o emoție", deoarece „trecerea acestei frontiere silnice îmi aduce aminte de o altă linie însângerată, care își așteaptă mântuirea"; revenirea nord-vestului Transilvaniei, teritoriu românesc răpit de Ungaria horthystă, prin Diktatul de la Viena, la acea Românie-Mare, făurită la 1 Decembrie 1918.

Exterminarea religiei creștine a fost unul din principalele țeluri ale regimului comunist și în Ucraina. Furiei bolșevice „au căzut pradă lăcașurile religioase, odoarele sfinte, odăjdiile, troițele, icoanele, adică, tot ce putea aminti de slava lui Iisus Hristos." Preoții au fost prigoniți și alungați. „Bisericile au fost transformate în magazii de cereale, în săli de teatru și cinematografe, unele pustiite și dărâmate. Tinerii mărturiseau că n-au fost niciodată la biserică, n-au ascultat o sfântă liturghie, nu știu să-și facă semnul crucii, cununia părinților lor nu a fost sfințită la biserică, copiii nu se botezau, iar morții erau îngropați fără preot." Sărbătorile nu se țineau niciuna. „Despre colinde, cântate tremurat sub fereastră sau despre obiceiul cucernic al ouălor roșii, nici vorbă nu putea fi." Înstrăinați, cu totul, de duhul creștin, „tinerii aceștia au crescut în cultul pentru comunism: Lenin și Stalin fiind adevărații idoli." În loc de Dumnezeu erau busturile lui Lenin și Stalin! Iar religia „devenea, tot mai mult, o amintire din trecut, o amintire a bătrânilor, osândită, irevocabil, pieirii. Anii treceau, bătrânii mureau, bisericile se prăbușeau în țărână, iar rușii se îndepărtau, tot mai mult, de Dumnezeu", sub idolul de la Kremlin.

„A venit, însă, anul năprasnic 1941, anul prăbușirii comunismului în Basarabia". În numai două săptămâni, după dezrobirea Bucovinei și a Basarabiei, ocupate de sovietici, la 28 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, „întreaga regiune cuprinsă între Nistru, Bug și Marea Neagră, după lupte crâncene, cade sub puterea armelor româno-germane. Busturile lui Lenin și ale lui Stalin se prăbușesc de pe socluri. Bate vântul unei vieți noi. Întunericul începe să se risipească (…) Lumea nu mai e a lui Stalin, lumea e a lui Dumnezeu." Creștinii încep să-și facă cruce, sub duhul lui Iisus Hristos, care plutește peste Ucraina. Timp de două zile, în comuna Pohrebi, în prezența mareșalului Ion Antonescu, „optzeci de copii, în vârstă de o săptămână până la cinci ani, rămași nebotezați, au primit, prin preotul Ion Totolici, din Drăgușeni-Covurlui, botezul creștinesc. Alți treizeci de copii, dintr-o altă localitate, avându-i nași pe ofițerii români, au fost botezați, la umbra unui șirag de caiși. „Treizeci și opt de ofițeri și de ostași țin în brațe treizeci și opt de copii." Scurtă descriere, așa cum apărea, la 31 august, în publicația „Vremea". „Razele soarelui răzbat, biruitoare, printre frunzele caișilor. Câteva din ele sărută, cucernic, mâna și crucea binecuvântătoare ale preotului Totolici. Ligheanul cu apa pentru botez scânteiază în bătaia soarelui. Ceremonia botezului începe." Și o precizare necesară. „O bună parte din părinții acelor copii luptau în Armata Roșie, descărcând, zilnic, armele în piepturile ostașilor noștri."

În aceeași revistă „Vremea", din 14 septembrie 1941, reporterul de front Vasile Netea aducea în fața cititorului cele șapte atacuri în trei zile, în care „cele trei nopți de vară (…) încercaseră zadarnic să închidă pleoapele obosite ale neodihniților soldați", care abia cu 24 de ore în urmă trecuseră, la 2 august, Nistrul, și înaintaseră 30 de kilometri, acum stăteau de veghe la marginea satului Sipca", iar „stăpânirea lui este hotărâtoare pentru dezlănțuirea înaintării noastre." Misiunea era încredințată unui regiment de vânători. Inamicul pornește un vijelios atac asupra satului. „Din umbra fiecărui fir de porumb răsună câte o armă. Artileria face să bubuie întreg câmpul (…) Trupe rusești, din trei regimente de infanterie, contribuie la dezlănțuirea atacului. O ploaie de plumb se năpustește asupra pozițiilor noastre. Într-o clipă, însă, regimentul de vânători (…) se ridică, vijelios, ținând piept atacului rusesc și semănând moarte în rândurile lui. Sute de puști bat păpușoiul de unde se aud vaiete cumplite. Mitralierele noastre latră înfricoșate. Focul românesc fuge ca o lavă ucigătoare. Rândurile rusești se opresc. Focul lor devine din ce în ce mai slab. Peste două ore, pe întregul câmp nu se mai aud decât vaietele răniților și freamătul vântului răcoritor. Soarele arde în tărie. Rușii s-au retras."

Un bubuit năprasnic anunță că rușii au reluat atacul. „Păpușoaiele se mișcă din nou (…) Din urmă se aud comenzile lor aspre și tăioase (…) Uzbeci, din vecinătatea Caucazului, înaintează cu hotărâre (…) Un fluier scurt dezlănțuie focul. Mii de gloanțe zboară spre ruși (…) Rândurile rusești se clatină iarăși (…) Focul e ucigător. Căpitanul Horia Mladinovici luptă cu vitejie în fruntea companiei sale. El e cuiul întregului dispozitiv (…) Rușii dau înapoi, speriați. Artileria trage fără oprire. Elanul inamicului e frânt. Rândurile lui sunt tot mai rare. Sute de cadavre acoperă câmpul. Atacul inamic este respins cu mari pierderi. La postul de comandă, cu tâmpla fulgerată, este găsit căpitanul Mladinovici", cel care, doar cu câteva zile în urmă, pentru faptele sale săvârșite la trecerea Prutului și a Nistrului, a fost propus să fie decorat cu ordinul „Mihai Viteazul." Avea 30 de ani! Rănit căzuse și sublocotenentul Mircea Dramba, cu încă 40 de ostași. „Bătălia fusese crâncenă." O lună luminează un câmp trist „și sute de frunți îndurerate."

În cursul nopții, la ora două, pornește al treilea atac. Este respins de români, apoi reluat, la 7 dimineața. Respins și acesta cu mari pierderi pentru ruși. Sublocotenentul Emanoil Săvuscan și alți câțiva ostași, dimineața sunt găsiți morți. La ora 12, rușii dau un nou atac. Lupte violente. Încleștare groaznică. Sunt introduse în luptă cele două companii de rezervă. „Sipca trebuie păstrată cu orice preț!". Efort disperat. „Mitralierele și celelalte arme țăcănesc turbate. Focul nostru e groaznic. Cade mort sublocotenentul basarabean Samec Boris (…) Aripile morții fâlfâie înspăimântătoare. Inamicul este respins. Al doilea răsărit de soare ne găsește învingători. Sipca e a noastră. Regimentul de vânători e stăpân pe situație. Pierderile sale sunt, însă, și ele grele. E silit, totuși, să lupte toată ziua. Și luptă. Oamenii sunt nedormiți de două nopți."

„În noaptea de 4-5 august, la ora 1, inamicul reia atacul cu mai multă îndârjire." Este oprit, însă peste opt ore se reîntorc, din ce în ce mai mulți. E nevoie de un contraatac decisiv, așa că noul comandant, colonelul Halunga, ordonă un contraatac fulgerător, pe toată linia. Surprinși, rușii sunt învinși, de acel „fulger" al vânătorilor de munte. Trupele inamicului sunt împrăștiate, sunt făcuți mulți prizonieri. „Drumurile spre Ucraina sunt libere."

În corespondența din „Vremea", 28 septembrie 1941, după luptele necontenite, timp de 28 de zile și 28 de nopți, după trecerea Nistrului, la 1 august 1941, trupele Armatei Române au ajuns, victorioase, la litoralul Mării Negre, la est de Odessa, cucerind și întreaga Transnistrie. În urmă, locurile glorioaselor teatre de luptă ale diviziei - la Hut Temus, Sipca, Lazovoaia, Severinovka, Pavlinka, Cubanka, Kremidowka, Bujalik, Alexandrowka, Volci, Fontana - sunt martore ale unor cumplite încleștări, ale unor grozave vărsări de sânge și ale unor „mari triumfuri românești", presărate cu morminte de eroi.

Inamicul a fost pus pe fugă, izgonit, părăsindu-și pozițiile de rezistență, adunându-se, în cele din urmă, în sectorul Odessei. Împrospătându-și forțele în portul militar al Sevastopolului, el se pregătea pentru o altă crâncenă rezistență, pe o distanță de 20 de kilometri. Totul a fost zadarnic în fața efortului supraomenesc al forțelor românești, care înving cerbicia vrăjmașului, „silindu-l să se retragă în urma porților Odessei." De încercuirea acestui port maritim, îndârjit apărat, depindea ajungerea Armatei Române la litoralul Mării Negre. S-a întâmplat la 28 august 1941, de către viteazul maior Simion Mihăilă, cel care, seara, după cucerirea localităților Volci și Fontana, raporta comandantului diviziei: „Spuneți-i domnului general că mă spăl pe mâini în Marea Neagră!". „A fost cel mai laconic și mai simplu raport din întreagă această campanie." „Groaznic contraatacat, de mai multe ori, după trei zile de la această strălucită victorie, viteazul maior Mihăilă cădea străpuns de un proiectul inamic. Jalea batalionului său a fost nemăsurată." Durere. Lacrimi. După ce, „prin golul ce-l deschide marea spre țărm, viteazul și aprigul maior Mihăilă a putut zări Odessa, s-a prăbușit, apoi, ca un stejar sfârtecat de trăsnet. Valurile mării s-au ridicat, îndoliate, să privească, încă o dată, mândra figură a celui care le descoperea taina." Dar trupele române au rămas stăpâne pe litoralul din răsăritul Odessei. „Încercuirea Odessei a devenit, așadar, un fapt împlinit. Abia de acum începe adevărata bătălie a Odessei…"

Ajuns la malul Mării Negre, reporterul de front Vasile Netea se dovedește, în acele încleștări ale războiului, un sensibil poet. Iată cum descrie acel moment de liniște: „Drumul trece prin lanuri nesfârșite de grâu și de porumb. Unele au avut norocul să fie secerate și ordonate în clăi; celelalte au căzut pradă focului și cumplitei încăierări omenești. Lanurile de porumb au avut aceeași soartă. În stânga și în dreapta drumului, în bătaia razelor de soare sau în umbra clăilor de grâu, se înșiră zeci de morminte de eroi. Sunt mormintele mândrilor noștri flăcăi, care s-au cununat, pe veci, cu țărâna Ucrainei. Din loc în loc întâlnim echipe de jandarmi trimise să-i îngroape pe cei căzuți. Pe lângă hârlețe, toate echipele au asupra lor cruci de lemn, niciun mort nefiind îngropat fără cruce. Și pe fiecare cruce se scrie apăsat numele celui coborât în veșnicie. Deasupra crucii se țintește casca de oțel - semnul dârzeniei militare (…). Mergem pitulați la mari distanțe unul de altul. De pe mare, inamicul veghează (…) În fața noastră se întinde marea, nesfârșită, albastră și adânca mare. Soarele se coboară pe coama asfințitului. Liniște, pace, melancolie. Marea era calmă și tânără, ca întotdeauna. Ne-am apropiat de ea cu smerenie, cu emoție. Sute de pescăruși albi sfâșiau aerul răcoros. Valurile alunecau domoale, pierzându-se în încrețituri line."

Brusc, din largul mării, vasul inamic începe să tragă. Canonada durează 20 de minute. Începe seara… Corespondentul de război Vasile Netea descrie cazematele rusești din preajma Odessei, văzute în dimineața următoare, sub „soarele răsărind din valuri, într-un spectacol grandios și impresionant", sub potop de lumină aurie peste întinderile albastre contopindu-se cu cerul, sub „reflex de purpură și aur." „Pescărușii (…) își încep, peste valuri, dansul vieții (…), „ca niște petale sclipitoare căzute din pomii cerului." O purificare a sufletului, „după zile și nopți de luptă, de încordare nervoasă, orori și suferințe", când „poezia ne înfioară adânc, apropiindu-ne de Dumnezeu."

După această reverie și poezie sub splendoarea răsăritului, Vasile Netea descrie cazematele aflate la est de satul Volci, căzute în mâinile Armatei Române, parte integrantă dintr-un sistem general de fortificații ce se întind de la gura Nistrului, de jur împrejurul Odessei, până la portul Nicolaev de la limanul Bugului, pentru a apăra, atât marea, cât și uscatul. Zidite subteran, înzestrate cu cele mai moderne aparate de observație, cu centrală telefonică, instalație de radio telegrafie fără fir, periscop, telemetre, magazie de alimente, rezervor de apă, uzină electrică cu motoare Diesel, rezervoare de benzină, o turbină cu aburi, celulă pentru muniții și explozibile, cabinet dentar, farmacie, infirmerie, 50 de aparate telefonice. La rândul ei, cazemata e legată de altele, alcătuind întregul sistem pentru apărarea litoralului. Terenul din jur era minat și înconjurat cu sârmă ghimpată. Și cu toate acestea, „fierul și oțelul rusesc n-au putut stăvili elanul și vigoarea Armatei Române. Una câte una, cazematele sunt cucerite de bravii noștri ostași, cercul de foc din jurul Odessei strângându-se tot mai mult."

P.S. • Am redat doar câteva reportaje de pe front, publicate în „Vremea", în anul 1941, pentru a reda o față mai puțin cunoscută a istoricului Vasile Netea, cea de reporter de război.

• Pentru sprijinul documentar, atât de util, acordat pentru realizarea acestui editorial, mulțumirile noastre domnului profesor Dimitrie Poptămaș, președintele Fundației Culturale „Vasile Netea".

 

Lasă un comentariu