6 iulie 1600 - Hrisovul lui Mihai Viteazul în care el se intitulează.... „Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată Țara Moldovei''...

Slobozit-a Domnul gând mare și înțelept, care și-a făcut cuibar de tainică speranță în mintea domnului nostru Mihai, anume acela de a uni sub un singur sceptru și a aduna laolaltă din largile noastre hotare, sufletul românesc.

Toate în viața acestui om au fost mari și vijelioase, speranțele ca și amăgirile, bucuriile ca și durerile, biruințele ca și înfrângerile, strașnic și fulgerător a fost în uimitoarea lui înălțare ca și în tragicul său sfârșit. A trăit printre primejdii, dar a trezit, cu dragostea lui de neam și țară, vitejia de poveste a ostașilor săi, iar în scurtimea celor 8 ani cât a domnit a lămurit cu puterea armelor și a faptelor sale dreptul la viață pe aceste pământuri a năpăstuitului neam românesc.

Mihai a fost o minune, un fulger orbitor de lumina înneguratelor vremi. În el, românii, românii toți și-au zărit în scăparea unei clipe de noroc pe-ntâiul bărbat izbăvitor al visului lor mare, și drag, unirea în veci de veci a acelor trăitori de-o parte și de alta a Carpaților care vorbesc și simt românește, despărțiți până atunci de granițe vremelnice. Împrejurările i-au fost prielnice, țara a fost cu el, simțindu-l aproape la bucurii și necazuri, toți purtând în tainița sufletului lor această nesperată năzuință. Și cât de mult trebuia atunci unirea pentru a putea face față vecinilor hulpavi care se tot înfoiau pe la hotare, cătând cu lăcomie dulceața roditoarei noastre guri de rai.

Au răspuns chemării sale, cu înflăcărare și nădejde, robii pământului, oștenii lui cei neînfricați, boierii de țară, simțind cu toții că norocul le este aproape și că domnul lor Mihai, ocrotit de Măritul, le va înfăptui dorința lor arzătoare, să fie cu toții una, așa cum au fost în vremile bătrâne, știind că doar ea, unirea, este puterea biruitoarei și ocrotitoarei libertăți.

A însemnat atunci Mihai pământul acestei țări cu urma trecerii sale îngloriate la Hârșova, Silistra, Putineiu, Șerpătești, Rusciuc, Brăila, Călugăreni, Șelimbăr, Gorăslău și altele, în care el, marele MIHAI, a fost stea călăuzitoare spre legendare izbânzi care au rămas și vor rămâne tainice clipite ce vor înfiora sufletul tuturor românilor.

Iar în clipa lui supremă de înălțare și bucurie, când Alba Iulia cea împărată i-a deschis porțile închinându-i-se, acolo și-atunci, el și-a împlinit „pohta ce-a pohtit'' sufletul său bun și răbdător întru toate cele, UNIREA TUTUROR ROMÂNILOR SUB UN SINGUR SCEPTRU.

Pentru o clipă lumea creștină a amuțit de uimire, dușmanii lui s-au cutremurat simțindu-i prea înălțătore gloria și mărirea, prea înfricoșător gândul că exemplul acesta ar putea fi urmat și de alte popoare, că lumea s-ar putea schimba și nu ar mai încăpea în planurile celor mari și puternici din jur.

Pentru românii cei mereu dezbinați de vremelnicele interese ale celor puși în fruntea lor să le croiască destinul, acea zi a măritului și neuitatului leat 1600 a fost poate cea mai așteptată, mai înălțătoare și mai frumoasă zi din istorie.

Dar bucuria tuturor a fost, ca de atâtea ori, prea scurtă, pentru că, în acel însângerat august 1601, la Turda ceea de rușine, din ordinul mișelesc al generalului Basta, au căzut capul și brațul celui care a fost clipa și steaua nemurită a demnității noastre, visul și năzuința ei dintotdeauna, MAREA UNIRE. Căzând sabia care a făcut unirea, a căzut și ctitoria sa, dar a rămas adânc în mintea și inima tuturor ideea că, odată și odată, tot vom izbuti și vom face pentru totdeauna, „pohta ce-a pohtit-o" atunci marele Mihai.

 

 

Lasă un comentariu