Motto: „Viața însăși este magie, iar dacă nu crezi asta, măcar încearcă să o trăiești ca pe ceva magic." (Albert Einstein)
„Nebănuitele fețe ale secundei" își intitulează Mihaela Rașcu volumul cu care debutează - elegant, dar ferm, fără falsă modestie, girată de talent și tenacitate - în lumea autorilor de proză... deocamdată scurtă.
Despre secundă, am învățat, în copilărie, că reprezintă a 60-a parte dintr-o oră, definiția fiindu-i inițial legată de rotația Pământului în jurul propriei axe, prin împărțirea unei zile solare medii în 24 de ore, a fiecărei ore în 60 de minute și a fiecărui minut în 60 de secunde. De ce tocmai 60? Nu știu. Se presupune că sistemul este moștenit de la babilonieni și că ziua ar fi fost împărțită, pentru prima dată, în 24 de segmente, de vechii egipteni. Între timp, apariția unor ceasuri mai performante a demonstrat că rotația Pământului nu are o perioadă constantă. Nimic nu mai e sigur în lumea asta???
Dată fiind situația, citindu-i povestioarele, am încercat să măsor … secunda Mihaelei! Să văd cât durează rostogolirea bobului aceluia de jăratic, înfășurând în trena efervescentă a începutului de drum toate vibrațiile Universului! Și am constat, așa cum mă așteptam, de fapt, că durează… exact cât e necesar ca să-i surprindă… nebănuitele fețe: minutul de adevăr, în spațiu și timp real sau imaginar.
Secunda Mihaelei, cu nenumăratele și multicolorele ei fețe, este, de fapt, o călătorie fascinantă, cu început și sfârșit, ca toate poveștile, despre viața noastră cea de toate zilele și despre oamenii - mari și mici - de lângă noi, despre iubire și ne-iubire, despre tristeți și bucurii, despre mândrie și…prejudecată, despre onoare, inocență și mișelie, despre rădăcini de foc și pasiuni astrale, despre suișuri și coborâșuri pe scara vieții…! Un glob mozaicat, din oglinzi paralele, unele luminoase, altele încețoșate, rostogolind mereu, mereu, și înainte de orice, vibrație. Fără teamă, cu noblețe, fără ranchiună, cu dragoste de viață, de oameni, de frumos.
O secundă de a cărei durată autoarea nu se sinchisește, fiindcă... nu are timp!
De fapt, nici măcar Europa medievală nu prea lua în serios micuța subdiviziune a orei, numind-o „pars minuta secunda", adică „parte mică, de rangul al doilea", denumirile inițiale pentru împărțirea orei raportându-se, evident, în primul rând la „pars minuta prima", adică la părțile/ „partea mică de primul rang ". Mai contează? Nu! Important este că, prin simplificarea acestor expresii, s-a ajuns la minutul și respectiv secunda de astăzi.
Dar, apropo, cât mai durează în zilele noastre o secundă? Tot 60 de microsecunde sau… mai puțin, viteza de rotație a Pământului, ca și vibrația sa… fiind în creștere?
Am aflat că bătăile inimii Mamei noastre Terra („Rezonanța Schumman"!) sunt măsurate din ce în ce mai diferit de oamenii de știință, în funcție de informațiile fiecăruia. Are importanță? De data aceasta, cred că da. Fiindcă trăim pe „Pământul oamenilor", cum ar spune Antoine de Saint Exupéry, și fiindcă inimile noastre bat în același ritm.
Există un corp energetic de lumină în ființa fiecăruia dintre noi, care se impregnează cu experiențele și energiile celorlalți. Nu toate sunt pozitive, ne putem descărca. Dar ne putem și reface, conștientizând că viața poate fi și trebuie trăită frumos, nobil, înalt.
„Atunci când ești pe o vibrație înaltă, te simți mai stabil, mai în siguranță, mai creativ, pasionat, încrezător, conectat la viață, expresiv și intuitiv. Iar aceasta este o modalitate excelentă de a-ți petrece timpul în această viață."
„Secunda" talentatei prozatoare reface nebănuite energii!
„Razele de soare luminau aripile în culori țipătoare. Sufletul îi zvâcni în gât. Să zboare? Ca o pasăre adevărată, fără aripi frânte, deasupra oricăror probleme, deasupra oricăror dureri? Se lăsă legată ca o marionetă, cu ochii măriți și pulsul săltându-i în tâmple. (...) Simți când pământul rămase în urmă și vântul îi ridică deasupra văii. Bărbatul strigă triumfător, smucind corzile. Plutiră deasupra stâncilor, copacilor și apei, într-un vârtej amețitor, suspendați între cer și pământ. Bucuria era acolo, scoțând capul din colțul sufletului ei mutilat. Era liberă! Era vie! Atât de vie că-și putea simți bătăile inimii în gât."
Zbor înalt și cer senin, Mihaela Rașcu!
