Bine că s-a întors dl Ponta de la otomani și presa are, din nou, ce să toace mărunt, fiindcă, în ultima vreme, aproape că secase oala cu subiecte: în afară de „România se frige la 40 de grade", „Tulai, Doamne, ne topim!", și „Foaie verde siminoc, a luat asfaltul foc", nu mai găseai pe tot ecranul vreun „breaking news" mai acătării.
Așa se face că, penuria fiind mare, realizatorii de emisiuni s-au dat de ceasul morții să ne țină lipiți de sticla televizorului. Și când spunem „de ceasul morții", ne referim chiar la ceasul morții.
Săptămâna trecută, în cadrul unei emisiuni tv, urma să ni se explice prin ce miracol, iată, Gabriel Cotabiță e pe calea cea bună a însănătoșirii, după ce a stat în comă timp de câteva săptămâni. De unde ai fi crezut că misterul va fi explicat de specialiști în domeniu, în studio și-au făcut apariția o doctoriță oftalmoloagă, o astroloagă, un numerolog și un nene ziarist pensionar, care are prostul obicei de a saluta cu strămoșeasca urare „vă pup pe suflet". (În paranteză fie spus - cam aceiași invitați care, îndeobște, ar fi capabili să mărunțească orice subiect - politic, sportiv, biblic, agricol, bancar etc., pe principiul că „dacă nu-i poți convinge, măcar amețește-i".)
Inevitabil, a fost adusă în discuție chestiunea „tunelului": odată intrat în comă și înainte de a răposa de tot, ți-e dat, obligatoriu (din punct de vedere astrologic și numerologic) să treci printr-un tunel luminos, unde vezi tot felul de stele, îngerași, floricele, cai verzi pe pereți, alte și alte bibiluri și cimbocuri; te întâlnești cu strămoșii decedați hăt, acum un secol, cu prietenii și colegii de școală, cu tovarășa educatoare, cu toți cei pe care i-ai iubit și te-au iubit. După care, cu puțin noroc astrologic și numerologic, te întorci la viață și îți reiei activitatea profesională.
Ca să fim încredințați că lucrurile se petrec întocmai, în cadrul emisiunii, cei din studio au intrat în direct cu o serie de cetățeni, foști decedați, actualmente în viață, care au relatat, pe viu și pe larg, că tot așa au pățit și dânșii: cât timp erau în moarte clinică, au rătăcit, duios, prin tunel, unde era cald și bine, s-au întâlnit cu diverși cunoscuți, au admirat floricelele, îngerașii, concluzia generală fiind că nici nu-i chiar așa de rău să fii decedat; iar dacă au revenit la viață, au făcut-o doar la insistențele copiilor, care îi implorau, frângându-și, deznădăjduiți, mâinile: „Tată / mamă, nu ne lăsa!" (că, vorba ceea, mai avem de plătit rate la bancă).
Una peste alta, a fost o emisiune de toată jena, invitații abătându-se vârtos de la subiect și bătând câmpii cu grație, încât n-am mai aflat ce urma să aflăm, adică modul miraculos în care Gabriel Cotabiță e pe cale de însănătoșire (ceea ce, desigur, îi dorim, cu precizarea că ni se pare de-a dreptul indecent ca suferința prin care a trecut să fie pretext pentru așa o lamentabilă prestație televizată).
În realitate, chestia cu tunelul cel luminat e veche și fumată, încă de prin anii 80 ai secolului trecut, când era la mare căutare cartea „Life after Life" (Viața după viață, cum ar veni), în cuprinsul căreia ni se relatau experiențe zguduitoare ale unor inși decedați care, tot așa, înainte de a reveni la viață, treceau, în mod corespunzător, prin tunelul cu pricina. Cartea „se dădea" pe sub mână și cine reușea să pună mâna pe un exemplar (procurat cu greu, din străinătate) era privit cu respect și admirație. Așa se face că, vreme de o iarnă întreagă, pe ruta feroviară Târgu-Mureș - Deda, navetiștii se adunau ciopor în jurul unui proaspăt absolvent de engleză, care le citea și le tălmăcea, în fiecare dimineață, câte un capitol din carte. Iată, bunăoară, cazul unui cetățean aflat pe patul de spital, și căruia medicii nu-i mai dădeau vreo șansă: el a simțit, deodată, că, pur și simplu, iese din propriul trup și își ia un fel de zbor. A zburat ce a zburat, după care s-a stabilit pe un perete, într-un colț al tavanului. De acolo vedea cum doctorii își strângeau bisturiele, feșele și alte instrumente medicale, dând neputincioși din umeri: sorry, nu mai e nimic de făcut. După ce a expirat timpul regulamentar de stat pe tavan, cetățeanul (mă rog, sufletul lui), a simțit cum îl ia un fel de val, de boare, de ceva… și s-a teleportat direct, unde altundeva, decât în tunel… Și…
…În vagon era o liniște de nu se auzea nici clănțănitul de la cleștișorul controlorului de bilete. Doar din când în când, răzbătea câte un „ooh" sau „aaah", de ziceai că bieții călători erau gata ei înșiși să dea colțul. Câte-o babă își strângea năframa sub bărbie și își scuipa în sân. Până și vajnicii jucători de „filcăi", ieșiți din schimbul de noapte, renunțau la cărți și ascultau ca vrăjiți. Cei mai nefericiți erau cei care coborau la Dumbrăvioara, deoarece nu apucau să prindă sfârșitul relatării. A doua zi dimineața, însă, colegii de navetă le făceau „un scurt rezumat" (fiindcă solidaritate mai trainică decât între navetiști numai între bețivi se mai pomenește).
Și astfel au trecut zilele, profesorul citind, traducând și dezbătând apoi, cu cei prezenți, peripețiile morților, în drumul lor prin tunel, în timp ce trenul gonea nebunește spre Deda. Noi și noi exemple despre unii atârnați în tavan, ca liliecii, erau prezentate zi de zi.
…Dar, ce tristețe când a ajuns la ultima filă! O liniște posomorâtă se așternu peste vagon, naveta nu mai avea niciun haz, trenul se târa ca melcul, în compartimente era frig, salariul era mic, abonamentul era prea scump, găinile nu se mai ouau, vaca nu mai rămânea grea…
Până când, într-o zi, un flăcău, care, până atunci stătuse tot timpul cu basca trasă pe ochi, nepărând să-l intereseze cum e viața după moarte, rupse tăcerea, aducând la cunoștința abonaților că și el trecuse exact prin ce trecuseră ăia de citea dom' profesor din carte. Dacă nu chiar și mai și. Pe la Ignat - începu el povestea - se pregătea, ca tot gospodarul - să taie porcul. Zis și făcut. Dădu mai întâi o raită pe la cămara ce adăpostea sticla cu palincă, să tragă o dușcă mică, să prindă un pic de curaj. Intră de-a bușilea în coteț, apucă porcul de-un picior și, deodată, simți că-l apucă o amețeală, un fel de leșin… „Gheorghe, Toadere, haidaț', mă, că mor!" - atâta apucă să mai zică, după care se prăbuși la pământ, cât era de lung și de lat. La un moment dat, însă, numai ce se trezi că zboară, și zboară… fixându-se, în cele din urmă, pe tavanul cotețului. Era o stare foarte plăcută. Păcat că n-a durat mult deoarece, în bună regulă astrologică și numerologică, el părăsi cotețul, se mai roti de câteva ori deasupra lui, apoi… țuști în tunel! Și ce frumos era pe acolo, exact ca-n cartea englezească: îngeri, fân proaspăt cosit, vechi prieteni și tovarăși de crâșmă (care ajunseseră acolo înaintea lui, pe bază de ciroză) îi făceau cu mâna, recunoscându-l numaidecât. Încetini pasul, să se bucure din plin de priveliștea minunată și luminoasă, când… auzi un zgomot, un fel de grohăit. Dar cum? Cine să grohăie în tunelul cu îngerași și floricele? Întoarse capul: porcul! Porcul, domnule, îl fugărea din urmă, gata-gata să-l înhațe. O luă la sănătoasa prin tunel: godacul, cu limba scoasă de-un cot, îi sufla în ceafă… Mai avea puțin și…
…Și se trezi pe patul de spital, cu capul cât banița. „No, și așe m-am trezât din morți. Da' io, cât oi trăi, porc nu mai tai. Auzi, să mă bage pe mine în comă, să mor io, mă", conchise el.
Navetiștii erau din nou în extaz. Păi, uite domnule că se poate și la noi, nu numa-n America - traseră ei concluzia, privindu-l cu admirație pe povestaș.
Dintr-un colț al vagonului se auzi o voce (era ori Toader, ori Gheorghe): „Taci, mă, că tu erai mort de beat. Erai în comă alcoolică, mă, că doară eu ți-am fost scos analizele de la doctor.
Fi-v-ar tunelurile și poveștile de minune".
Fostul decedat tăcu chitic și nu mai scoase o vorbă până la Ideciu de Jos, unde coborî, nesalutând pe nimeni.
…De aceea ziceam că e bine c-a venit dl Ponta de la Stambul și presa are, din, nou subiecte: de ce și-a lăsat barbă și mustață? De ce și le-a tăiat? Ce se ascunde în spatele perciunilor? Da' o să-și dea demisia? Da' dacă și-o dă (demisia), și-o lasă iar (barba)?
… Fiindcă, la subiecte din astea, cu cetățeni sculați din morți și cu tuneluri ce te duc pe lumea cealaltă în mod plăcut, din punct de vedere astrologic și numerologic, scuzată fie-ne vorba cam bolovănoasă, dar potrivită în context: mă leși?...Da' mă leși?
