Motto: „Nu suntem născuți de timp, ci de veșnicie. Așa se face că avem într-o fărâmă de țărână și celălalt timp." (Părintele Arsenie Boca)
Nu doar îl căutăm, cât mai ales îl întâlnim, îmbunându-ne, la Izvorul ce-i poartă numele, săpat în umăr de stâncă, în icoanele înrămate în taine de la Biserica Drăgănescu, în chiliile de la Mănăstirile Sâmbăta și Sinaia, în înscrisurile de pe liturghierele din care își lua merinde euharistică, chemându-ne, prin aceste înscrisuri, să fim în fața lui Dumnezeu în tot ceasul; știind că cerul se va închide deasupra noastră și vom fi ființe rămase pe dinafară dacă ne va fi searbădă inima, bătând în josnicie.
Preotul, duhovnicul, teologul, monahul, mărturisitorul din temnițele comuniste, pictorul, Preacuviosul Arsenie Boca ne iese în cale, privindu-ne ca făpturi noi prin neîntreruptă viață dumnezeiască sau apostrofându-ne că fugim, prea lesne, de fiorul cunoașterii, mai ales de acea cunoaștere în relație cu Dumnezeu. Ne întrebăm, acum, când mărturiile scrise sau orale despre viața și lucrarea duhovnicească a Părintelui sunt tot mai numeroase, dacă putem fugi de fiorul cunoașterii în amănunt, temeinic, a Cuvântului Părintelui, dacă citirea și recitirea unei scriei esențiale cum este Cărarea împărăției pot fi înlocuite doar de șirul evocărilor, al amintirilor. Ni se pare că Părintele Arsenie Boca, cel din evocări, amintiri ș.a.m.d., văzut, desigur, în limbaj subiectiv- emoțional, nu are înălțimea pe care i-o dă „Cărarea împărăției", în care gândirea Părintelui despre lume, trup și diavol ca vrăjmași ai omului duhovnicesc, despre adevărata smerenie, îngustimea sufletului sau „războiul duhovnicesc" coexistă cu afecțiunea în care este cuprinsă moartea lui Constantin Brâncoveanu și a copiilor săi. Eseurile teologice, reflecțiile, cuvintele de învățătură, zbaterile și iluminările interioare, adâncurile de conștiință, de fapt altarele deschise spre desăvârșire, au altoiul ceresc al scrierilor creștinești pilduitoare. Aprecia PS Daniil de Vârșeț: „Părintele Arsenie a întrupat Patericul și Filocalia, aceste două mari valori patristice care izvorăsc din raiul scripturilor". De aceea, cuvintele scrise de Părinte, ideatica acestora, muntele minții Părintelui se cer a fi temei în dezbaterea zilei. În această idee, reamintim un text cu o uluitoare valoare de document, o scriere vie ce se cere cunoscută de toți cei pentru care, la această oră, imaginea Părintelui e indispensabilă. Este vorba despre „Autobiografia" scrisă de Părintele Arsenie în ziua de 7 iulie 1945 (așadar acum 70 de ani; în curând se vor împlini 105 ani de la nașterea Părintelui), în arestul Securității din Râmnicu-Vâlcea, detaliind și sintetizând, ca generic, propovăduirea iubirii lui Dumnezeu, aceasta fiindu-i „toată misiunea" și „întreg rostul pe pământ"; căci, sublinia Părintele: „de alte gânduri și rosturi sunt străin., (...) Toate preocupările mele erau și sunt până astăzi interioare, nu exterioare".
Cei care l-au cunoscut sau nu l-au cunoscut evocă viața Părintelui prin minunile dumnezeiești pe care le-a săvârșit, uneori accentuând pitorescul biografic sau chiar senzaționalul.
„Autobiografia" este textul model despre cum ar trebui să-i propovăduim Părintelui vorba și fapta; fără extreme, luminând nu tulburând secvențe biobliografice. De timpuriu - aflăm din „Autobiografie" - Părintele își simte destinul uman aparte, având înclinații clare spre religiozitate. Cel care era elevul Boca Zian, în clasa a IV-a liceală avea volumul „Religia în limitele rațiunii" de Immanuel Kant. Își mărturisește și apropierea de științele pozitive, de matematică, fizică, sau de desen și muzică. Astfel, ar fi vut să intre la aviație, însă sărăcia l-a împedicat. La intrarea în cursul superior de liceu rămâne orfan de tată, un ideal pedagog de care fiul îți va aminti toată viața. A biruit peste toate firea contemplativă și o maturitate precoce, prin care înțelege ce este important în existența umană. Se înscrie la Academia Teologică de la Sibiu, preocupat de probleme capitale, precum cele legate de trebuința tăcerii, voință, stăpânire de sine etc., studiind, în acest sens, scrierile lui Mircea Eliade publicate în Revista de filozofie din București. Își pregătește minuțios călugăria, studiind enorm, înțelegând că fără truda studiului nu poți avea desăvârșire interioară. „Școala mă absorbea total - consemnează Părintele, în „Autobiografie" – și n-aveam vreme de pierdut (...) Vremea în București am petrecut-o nelipsind de la școală niciodată. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineața și mă întorceam la internatul Radu Vodă, unde locuiam, seara, la cină".
„Autobiografia" prezintă scara urcușului spre cer a Părintelui. După teologie, studiază Artele Frumoase, se încarcă în Duhul Sfântului Munte, e călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu, apoi preot, voind să-l facă pe om să afle pacea lui Dumnezeu în sine, în orice împrejurări ale vieții. Textul „Autobiografiei" redă disciplina austeră din anii de studiu, aprecierea de care se bucura din partea Mitropolitului Nicolae Bălan, relația specială pe care a avut-o Părintele cu mama sa, neafilierea la mișcări politice studențești, felul în care a fost tuns în călugărie, în Vinerea Izvorului după Paștile din 1939, cum primește preoția la Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de Sus, unde, consemnează textul autobiografic, „ne trezim cu o avalanșă de oameni de toate vârstele și treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor."
Textul „Autobiografiei" este argumentum Iubirii prin care Părintele i-a sfințit pe oameni, în fața lui Dumnezeu, în tot ceasul.
