Rar mi-a fost dat să cunosc un scriitor care își ascunde sensibilitatea sufletului sub mantaua vulcanică a lui Gogol, așa cum o știu pe scriitoarea târgumureșeană Mariana Cristescu, cu rădăcini în nisipul mișcător din Cetatea lui Bucur.
Citind cărțile acestei autoare, care dă suflet, alături de Lazăr Lădariu, cotidianului „Cuvântul liber", îmi revine în memorie imaginea Tricolorului pătat de sânge din camera bunicului, moștenit de la străbunicul meu, sub culorile lui luptând la Plevna, pentru independența Patriei. Sub acel Drapel s-a vărsat mult sânge pentru Mica Unire, pentru Marea Unire. Sub acest Drapel, de data aceasta, cu stema comunistă decupată, a fost trezirea demnității noastre de sub umilirea comunistă. Sub acest Drapel s-a cântat Imnul nostru, „Deșteaptă-te, române!". Când îl aud, lacrimi îmi străbat obrazul, asemeni cuvintelor din cartea „Trandafirii deșertului" („România, mon amour"), de Mariana Cristescu, sau din volumul „Pentru credință, neam și țară", scris împreună cu un alt mare iubitor de neam și brazdă străbună, Lazăr Lădariu.
Poemele Marianei Cristescu din volumul „Clovnii de ceară" îmi aduc aminte de afirmația scriitorului irlandez Butler Wiliam Yats, care spunea că „Personalitatea se naște din durere. Este ca și focul făcut cu ajutorul amnarului", iar volumul „Pământul care doare. Cealaltă Românie" îmi împrospătează memoria cu numele scriitoarei și jurnalistei italiene Oriana Fallaci, despre care Emil Hurezeanu scria în prefața cărții „Mânia și orgoliul" următoarea frază: „Oriana Fallaci a fost un mesager al adevărurilor absolute (… )", la care adaug: Mariana Cristescu este un mesager al adevărurilor absolute, în lupta sa pașnică pentru promovarea limbii și culturii române, semn de prețuire a neamului românesc.
Despre privirea poetei Mariana Cristescu spun că este într-o permanentă revoluție pentru a sesiza insesizabilul, pentru a străbate aparența, răscolind magma esențială, pentru a reflecta profunzimea nelimitată din spatele imaginii, și pentru a incita la a scrie, adică a dispune limbajul sub fascinație, ca lucrul să redevină imagine, imaginea corespondentă.
Poezia Marianei Cristescu atrage către lumină adâncimea limbajului:
„Blasfemie
Mucius Scaevola n-a fost fratele meu.
El nu și-a jertfit decât dreptul său
braț.
Eu, neavând mai de preț
decât inima,
pe ea am sortit-o flăcării,
dar n-a ars de tot:
un ciob mai pâlpâie
în casa înghețată a trupului
coborâtor
din 'naltul fumegând
al Crucii."
Astfel opera acestei POETE devine căutarea originii sale și dorește să se identifice cu propria-i origine.
„România despre care tăcem din ce în ce mai des…" este unul din cele mai profunde și esențiale eseuri, prin care se caracterizează sufletul de româncă al Marianei Cristescu, deschis precum cele două cărți despre care facem vorbire. Eseul debutează cu un citat din Vasile Pârvan, care sublinia: „Dintre țările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche țară română (…)". După ce face un expozeu despre istoria acestei „țări" dobrogene, începând cu descoperirile arheologice de lângă Varna, datând din perioada 4700-4200 î.Hr, autoarea desfășoară importantele perioade istorice, oprindu-se cu nostalgie asupra frumuseții Cadrilaterului unde regina Maria, în anul 1928, începe construcția castelului de la Balcic.
Mariana Cristescu cu sufletul încărcat de durere ne reamintește de Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940, când a fost cedat Bulgariei, în mod rușinos, Cadrilaterul, adică un teritoriu de 7.726 km pătrați, cu 378.000 de locuitori, unde se aflau orașele Balcic, Silistra, Turtucaia și Bazargic.
„Timpul iubirilor" se încheie cu un impresionat articol, intiulat „De la Nichita la Marcel Naste și înapoi", unde autoarea descoperă că „dincolo de mesajul estetic și de cel emoțional, transpare, chiar și unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie din pământuri, încărcat cu noduri și semne din care își împletește scara către cer", tânărul Marcel Naste, a cărui operă picturală se apropie de poezia lui Nichita, fiindcă „tot ce este atât de simplu devine de neînțeles", cum scria Poetul Necuvintelor. Citind acest volum, mi-am adus aminte de Emil Cioran, cuvinte pe care le regăsesc și la Mariana Cristescu, sub altă formă și cu mai mult fior: „Când valorile pentru care luptă un neam se cristalizează într-o adevărată lume istorică, atunci acel neam s-a integrat în devenirea culturală."
Acolo, în miezul Ardealului, la Târgu-Mureș, Mariana Cristescu „construiește" „Punți de Lumină", manifestări culturale ce promovează literatura română, CARTEA ca suport al sufletului uman, alături de prietenii noștri, scriitorii: Lazăr Lădariu, Nicolae Băciuț, și mulți alții, implicați sufletește și cu responsabilitate în menținerea românismului într-o zonă unde este necesară lumina culturii române.
Prezentele rânduri exprimă ceea ce scriam și gândeam despre acest frumos Om, care luptă cu talentul său și arma stiloului, pentru menținerea și promovarea limbii, literaturii și ființei noastre într-o zonă încărcată de istorie.
Aceste fraze exprimă sentimentele noastre față de scriitoarea Mariana Cristescu, cu ocazia împlinirii unei vârste, a înțelepților, alături de tradiționalul „La mulți ani", iubită prietenă!
Al. Florin Țene, Președintele Ligii Scriitorilor Români, Membru corespondent al Academiei Americano-Române
