Creatorul Universului, cu ajutorul unor oameni cu suflet, a plantat o pădure frumoasă, în apropierea satului Ciobotani, cu multă răcoare, păsări de diferite culori, ale căror cântece îți făceau inima să tresalte.
În luna iulie, de ziua Sfântului Ilie, bunul Creator îngăduia câte o ploaie mai puternică, urmată de o furtună, care făcea să fie doborâtă o parte din pădure, în special copaci bătrâni. Pădurarii adunau, de preferință copiii, pentru a planta puieți în locul rămas gol. În urma unei astfel de operațiuni, cu banii primiți din munca mea, mi-am cumpărat o pereche de bocanci, înlocuind opincile, în special duminica. Eram tare mândru, eram în stare să dorm și noaptea cu acești bocanci. Umblam peste tot cu ei, nu-i cruțam deloc, ceea ce a făcut să se uzeze prin unele locuri. Părinții m-au trimis cu ei la pantofarul satului, după ce mi-au aplicat o corecție cu cureaua.
Ianoș baci, un bărbat slăbuț, proaspăt bărbierit, cu ochi ageri, m-a privit de sus până jos, m-a întrebat al cui sunt, i-am răspuns că al lui Georgică, iar el mi-a răspuns că tata este un om vrednic. Am stat frumos pe scaunul indicat de Ianoș baci, care a început să-mi studieze bocancii, să lucreze la ei, uitându-se câteodată la mine și dând din cap, ceea ce m-a făcut să înțeleg că eu sunt de vină pentru stricăciunea bocancilor. A durat cam două ore repararea lor. L-am întrebat cât mă costă, iar el mi-a răspuns că îmi cunoaște părinții și nu trebuie să plătesc. Am plecat cu bocancii în traistă și desculț, ca să nu-i mai stric.
După această lucrare, am început să-l caut pe Ianoș baci, să ne împrietenim. Nu am uitat această facere de bine și îl vizitam mai des. M-am făcut mare, lucram pe salariu, îi cumpăram prietenului meu țigări, câte 100 grame de țuică plătită la cooperativa satului, era bucuros, mă considera copilul lui. Nu avea copii, era singur, părăsit de soție, iar când era supărat cânta. Nu era agresiv, era pașnic, nu făcea rău la nimeni, nu deranja pe nimeni, își cânta necazurile. Era inteligent, a fost sergent, jandarm în armata ungară și în cea română. Ajuta oamenii din sat, participa la munca pământului. Era un om ordonat, milităros, îi plăcea disciplina. În casa unde locuia, era curat și cald. Era o plăcere să stai de vorbă cu el, știa multe, a luptat pe front, a scăpat datorită grației divine, după cum spunea. Iubea românii și nu ar fi plecat din sat numai mort, după cum afirma. Se descurca singur, își făcea mâncare, iar când nu avea mâncare gătită lua câte o ceapă pe care o punea în ștergar, îi dădea un pumn, ceapa se desfăcea în foițe, punea sare și mânca cu mămăligă rece, bea câte o cană cu apă rece sau, iarna, câte o cană de moare de varză… și, la treabă. Îi plăcea pescuitul. M-a învățat să-mi repar singur încălțămintea. Mergea pe ulițele satului, intra în curțile oamenilor, cei mai răi câini se așezau la picioarele lui și nu-i făceau nimic. Copiii îl însoțeau, iar el le dădea bomboane.
Odată, am venit în concediu la părinți, l-am căutat pe Ianoș baci, i-am adus multe bunătăți, printre care și o caschetă nouă și un veston militar, special pentru el. Nu l-am mai găsit pe prietenul meu, am aflat că a fost dus cu o dubiță la un azil, în jurul orașului Reghin. Se spune că s-a împotrivit să meargă, ca un câine credincios care își apără casa și stăpânul. Fiind firav, bolnav, nu a avut putere decât să verse lacrimi. S-a rugat să nu îl ducă, spunând că are și el un prieten militar, iar dacă ar fi aici l-ar ajuta. Din cauza supărării, a murit la azil. Nu i se cunoaște mormântul. Prietenia i-o port în suflet. Nu te-am uitat, Ianoș baci. Mi-am adus aminte de vorbele înțeleptului Solomon. M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare și iată că cei apăsați varsă lacrimi și nu este nimeni să-i mângâie. Ei sunt prada silniciei asupritorilor și n-are cine să-i mângâie. Și am găsit că morții care au murit mai înainte sunt mai fericiți decât cei vii, care sunt încă în viață. Dar mai fericit decât amândoi, am găsit pe cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care se petrec sub soare.
Bunul Creator să-l odihnească pe Ianoș baci!
