Cancelistul Avram Iancu, unul dintre înaintemergătorii noștri în pagina aurită a istoriei și a bătăliilor noastre de la 1848-1849, împreună cu ceilalți tineri, de la „Tabla Regească" din Târgu-Mureș, au constituit fermentul revoluționar al Transilvaniei de atunci, urmărind acel ideal sfânt al apărării drepturilor și al eliberării naționale pentru românii de aici.
Comandant de oaste, la 24 de ani, în acea cetate de cremene a Apusenilor, Crăișorul Munților, care-și duce odihna veșnică aproape de gorunul lui Horea, prin tot ce a întreprins pe timpul marilor bătălii de la 1848-1849, și după aceea, confirma acea „Ultimă dorință" - „Să-mi văd națiunea mea fericită!".
Tocmai de aceea unui pigmeu, precum Csibi Barna, care, în nemernicia lui, a îndrăznit, fără să-i sece mâna, fără să i se întâmple nimic, să-l „judece și să spânzure" păpușa eroului nostru național într-un loc public din Miercurea Ciuc, iar unui budapestan, care n-a fost încă declarat persona nongrata, care îl macula pe Crăișorul nostru, într-o revistă ungurească din Cluj-Napoca, făcându-l criminal și hoț, le vom pune în față judecata dreaptă dintr-un raport al căpitanului austriac Gratze, raport făcut la cerința baronului de Wohlgemuth, guvernatorul militar și civil al Transilvaniei. Imparțial și corect, nu un român, ci un austriac, căpitanul Gratze, la 10 ianuarie 1850, preciza, în raportul său de la Orlat, că Avram Iancu, conducătorul moților, a evitat „orice violențe, orice jaf", încununându-se cu „merite nepieritoare", printr-o acțiune umană și „superioară inteligență", în luptele de la Abrud, Teiuș, Aiud, Zarand. „Cu știința sa - preciza căpitanul austriac Gratze în acel raport - nu a suferit nimeni vreo nedreptate!". În schimb, partea cealaltă din bătălii, cea ungurească, condusă de Kossuth, prin „tribunalele de sânge", a ucis 40.000 de români ardeleni, a ars 300 de sate, biserici și mănăstiri, a comis crime abominabile!
În finalul raportului, căpitanul Gratze cerea baronului Wohlgemuth, guvernatorul militar și civil al Transilvaniei, ca, „pentru merite militare și umane", să acorde o distincție publică lui Avram Iancu. Crăișorul a refuzat, așa cum a refuzat, se știe, și „jucărelele" împăratului mincinos, care l-a dezamăgit profund, una spunând, alta făcând.
Atunci, când Crăișorul Munților și-a dat obștescul sfârșit, pe prispa unei case, asupra lui era singura sa avere: jalba mototolită către împărat, o basma înflorată, poate a unei femei cândva iubite, și fluierul nedespărțit, cu care rătăcea prin munți, înfiorându-i cu cântecul lui.
***
Mă închin în fața Crucii Eroilor! Suntem un neam creștin, cu un cult al eroilor, cu acel adânc respect față de cei căzuți pe câmpurile de luptă, care azi țin Țara pe piepturile lor. Pe o inscripție descoperită de Vasile Pârvan, la Tomis, se află scrise următoarele cuvinte: „Celor duși, de noi nu le mai este dor!".
Dumnevoastră, aici la Dedrad, ați dovedit că nouă, de cei duși, de cei în lupte căzuți, eroi ai Neamului, ne este dor, că le cinstim memoria, confirmând cuvintele istoricului Nicolae Iorga: „Dacă uitarea se așază peste evenimentele mari, datoria noastră este să nu le uităm!". Iar aici uitarea nu se poate așterne peste amintirea lor. Aici s-a răspuns și la întrebarea-vers a lui Nichifor Crainic: „Unde sunt cei care nu mai sunt?". Ei, eroii unui neam, sunt în lumea Celui Necuprins.
Să ne întoarcem în timp și în memorie, la Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, când ne era rupt nordul Ardealului, pentru a fi dat Ungariei horthyste. Atunci, soldații Oștirii Române, cu capul în pământ și lacrimi în ochi, părăsind granița de vest, cântau un cântec trist: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine, / Nu-i vina noastră, ne vom întoarce iar…". Și s-au întors. Nu înainte de a asculta îndemnul mareșalului Ion Antonescu: „Ostași, vă ordon: treceți Prutul!", de a lăsa pe câmpurile de luptă de la Odessa, Stepa Calmucă, Cotul Donului - Stalingrad, carne și os din trupul lor. Mulți, sub arsura glonțului, au plătit cu tânăra lor viață.
S-au întors, așa cum au promis, cei scăpați din moarte. De data aceasta cu un alt cântec: „Treceți, batalioane române, Carpații!". Iar Ardealul i-a așteptat și i-a întâmpinat „cu inima la trecători". S-au întors și, într-o singură voință, ostașii Diviziei 9-Constanța, fosta Divizie Mărășești, divizie care s-a remarcat în luptele din Moldova în Primul Război Mondial, au atacat blestematele cote de la Oarba de Mureș, jertfa fiind cuvântul de ordine. Apa Mureșului curgea roșie de atâta sânge. Acolo a fost Țara! Acolo a fost Oștirea Română!
Iar pentru neuitarea lor veșnică, potrivite sunt versurile din poezia lui Nicolae Iorga: „Nu ne uitați!": „Noi suntem mulți, e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În șiruri crucile se țin, / Pe gropi ce nu se mai socot //…// Români am fost, când am luptat, / Până la urmă neclintit, / Creștini suntem, că am iertat, / Dormind acuma liniștit. // Și după câte le-am făcut, / Noi mai simțim un singur dor, / Al celor care s-au trecut / Și n-au văzut isprava lor. // Și fiindcă-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieții rost, / În bucuria voastră, frați, / Nu ne uitați! ".
Sub privirile Iancului, Crucea Eroilor rămâne un alt semn al veșniciei, al continuității noastre, aici, în Transilvania românească și eternă. De cei duși, să țină Țara pe piepturile lor, ne este dor și nu-i vom uita! „Eroi au fost, / Eroi sunt încă, / Și-or fi cât neamul românesc!",
Fie-le odihna veșnică și pomenirea eternă!
(Alocuțiuni rostite la dezvelirea și sfințirea bustului eroului național Avram Iancu și a Crucii Eroilor din Dedrad)
