Nicuşor şi Ştefănuţ, doi băieţaşi, dintr-o familie de credincioşi, în cursul zilei de joacă, s-au certat. Ştefănuţ, care dăduse prilejul la ceartă, avea o inimă mai bună şi s-a rugat de frăţiorul lui să-l ierte, dar Nicuşor, care avea o inimă mai dârză, n-a vrut. Seara, mămica lor obişnuia să se roage cu ei înainte de culcare. De data aceasta mămica a intervenit pe lângă Nicuşor să-l ierte, fiindcă nu ştie ce se poate întâmpla în timpul nopţii. În caz că ar muri, va merge în iad că n-a vrut să-şi ierte fratele. Nicuşor îi zise mamei: „Bine, îl iert pe Ştefănuţ." Apoi îngenuncheară pentru rugăciune, dar când se ridicară Nicuşor îi zise fratelui său: „Te-am iertat, că nu vreau să merg în iad, dar dacă nu mor în noaptea aceasta, mâine îţi arăt eu ţie." Răul e că, de multe ori şi cei mari iartă ca Nicuşor.
Domnul Iisus a zis: „Când staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva pentru că şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre." (Evanghelia după Marcu, capitolul nr. 11, versetul nr. 25)
