Evenimente recente legate de diversele evaluări şcolare m-au inspirat să aştern câteva idei despre un aspect central al şcolii: nota. Astfel, avem elevi mândri că au luat nota maximă, elevi care se simt nedreptăţiţi pentru că nu li se recunosc meritele şi, din nefericire, elevi care se sinucid din cauza notei. Iată deci că nota contează indiferent ce s-ar spune. Contează pentru a primi o bursă, pentru a fi admis la o şcoală bună, ca formă de recunoaştere socială a meritelor, ca presupusă măsură a cunoştinţelor şi a nivelului de inteligenţă. Chiar şi în vechiul regim nota reprezenta un criteriu de bază pentru a fi admis în structurile tineretului comunist. Astfel, accentul pus asupra notei sugerează faptul că în sistemul de educaţie nu este vorba de învăţare ca scop în sine ci de învăţare ca mijloc pentru a atinge un alt scop.
Încercarea de a măsura cumva performanţele elevilor nu este total lipsită de sens. Însă acest lucru implică inevitabil o doză mare de reducţionism (adăugat faptului că abordările orientate pe separarea disciplinelor decupează în mod artificial realitatea). Problema devine gravă atunci când nota ajunge să conteze prea mult ca impact emoţional, când devine alienantă, când ne îndepărtează de realitate. Într-un anumit sens, şcoala luată prea în serios devine dăunătoare. Acest lucru este explicabil prin faptul că orice dogmă, ideologie şi de altfel orice confuzie între un model (ca produs limitat al minţii umane) şi realitate riscă să devină periculoasă.
În calitatea mea de profesor şi de fost elev premiant (chiar şef de promoţie în facultate) simt că am o oarecare responsabilitate de a face ceva pentru a-i ajuta pe elevi şi studenţi să evite păcatul „fundamentalismului şcolar". În acest scop voi prezenta în continuare pe scurt câteva idei care sper să ajute la evitarea unei înţelegeri greşite a ceea ce reprezintă şcoala şi notele:
• Şcoala este un incubator mai mult sau mai puţin reuşit. Ea singură nu are cum să ne pregătească în mod eficient pentru viaţa reală. Şcoala poate pregăti, în cel mai fericit caz, buni profesori. Când ieşim din incubator lucrurile nu mai stau la fel. Problemele lumii reale diferă semnificativ de problemele artificiale din incubator. Ierarhia pe care şcoala o introduce prin notele acordate nu prea mai este relevantă în viaţa reală. S-a demonstrat că nici măcar IQ-ul nu este un indicator semnificativ pentru reuşita în viaţă. În afara incubatorului şcolar nota are o semnificaţie foarte discutabilă (mulţi angajatori ştiu bine asta).
• Cel mai important lucru despre educaţie este ceea ce a exprimat foarte bine Isaac Asimov: „Self-education is, I firmly believe, the only kind of education there is". Am avut norocul să primesc de foarte timpuriu o idee similară de la tatăl meu: „scopul educaţiei ar trebui să fie auto-educaţia". Acum pot să confirm că am învăţat la nivel profund doar acele lucruri pe care am dorit să le învăţ, de care m-am preocupat în mod voluntar, pe care le-am studiat mai ales singur, fără să primesc neapărat o notă pentru asta. Din contră, atunci când am învăţat doar pentru o notă bună, chiar dacă am reuşit să o obţin, m-am ales cu aproape nimic pe termen lung. Consider că notele pe care le-am primit nu au reprezentat nici un stimulent şi nici un indicator semnificativ pentru ceea ce am învăţat la nivel profund şi durabil.
• Profesorii nu sunt zei şi nu pot evalua elevii/studenţii la modul absolut. Mai mult, destui profesori posedă o inteligenţă superioară caracterului/moralităţii lor, ceea ce le permite să facă diverse compromisuri mai ales dacă acţionează din conformism („aşa fac şi alţii"). Iar conformismul aplicat pe un sistem atins de metehne nesănătoase serveşte la stabilizarea acestor metehne. Acolo unde avem impresia că numai competenţa contează pot să existe alţi factori care ţin de diverse considerente politice (în sens larg). Astfel, a absolutiza evaluarea care vine din partea unui profesor este pur şi simplu stupid. Mult mai utilă este capacitatea de a face diferenţa între profesori: să ne detaşăm de cei de proastă calitate minimizând efectul lor nociv şi să ne bucurăm de ceea ce putem învăţa de la cei de bună calitate.
• Nota 10 acordată prea uşor distorsionează realitatea. În sistemul francez lucrurile stau ceva mai bine pentru că aproape nimeni nu poate obţine nota maximă, 20. Faptul de a putea obţine nota maximă induce cumva ideea falsă că putem fi perfecţi şi în realitate precum în incubatorul şcolar. Mai mult, apare un alt efect pervers: elevii/studenţii de nota 10 au probleme mari în a învăţa din greşeli din simplu motiv că, aplicând şi în viaţa reală aberaţia existenţei notei maxime, evită greşelile potenţial utile. Aceşti elevi/studenţi au o aversiune mai mare la risc şi suferă în mod disproporţionat pentru micile greşeli (după cum a lua 9 în loc de 10 poate fi „catastrofal"). A nu putea să înveţe printr-o abordare de tip „încercare şi eroare" este o limitare a celor obişnuiţi cu nota 10 pe linie. Perfecţionismul este un alt „păcat" în care cad elevii/studenţii de nota 10. De asemenea, aceştia au dificultăţi în a lua decizii legate de ceea ce să NU facă pentru că rămân din şcoală cu iluzia că poţi fi de 10 la toate „materiile" vieţii făcând „perfect" tot ce ţi se cere. Acest lucru poate explica de ce în viaţa reală elevii de nota 10 ajung mai degrabă să fie conduşi de cei de nota 5 şi nu invers. Din aceste motive, elevii/studenţii de nota 10 pe linie au de fapt foarte multe de învăţat când se trezesc afară din incubatorul şcolar, în timp ce, cei de nota 7-8, mult mai obişnuiţi să decidă ce să nu facă, par mai bine adaptaţi.
• Nimic nu poate suplini propriul sistem de evaluare. Cei care nu au în ei înşişi criteriul propriei valori sunt ca frunza în vânt şi cad uşor pradă abuzurilor diverşilor „experţi" pricepuţi în a-i evalua în fel şi chip. Cu cât mai scăzută încrederea în sine cu atât mai mare riscul de a fi abuzat la nivel emoţional. De fapt, cred că şcoala nu poate rezolva singură nimic esenţial pentru că esenţialul este întotdeauna în noi şi nu în sistemul exterior care vrea să ne formeze/deformeze într-ul fel sau altul. Au succes cei care înţeleg că învăţarea e treaba lor în primul rând - nu am văzut încă autodidact care să nu reuşească în viaţă.
Este, cred, destul de evident că evaluarea prin note poate avea efecte nedorite asupra elevilor/studenţilor dacă i se acordă o importanţă prea mare. Nota este o construcţie artificială care serveşte la a măsura ceva. Însă nu e foarte clar ce anume măsoară şi unde contează efectiv această măsurătoare în afara incubatorului şcolar. Este foarte posibil ca ceea ce cuantificăm să nu conteze în timp ce esenţialul rămâne de fapt ne-cuantificabil. Există şi sisteme educaţionale care nu folosesc note şi acestea ar merita cred mai multă atenţie. Pentru a învăţa în mod profund şi durabil nu avem neapărată nevoie de evaluări şi note, ci în primul rând de motivaţie, pasiune şi curiozitate. De aici rezultă destul de evident şi rolul principal al profesorului: a stimula curiozitatea, motivaţia şi plăcerea de a învăţa. Dacă nu poate face asta atunci probabil că nu poate face nimic cu adevărat util, eventual poate chiar să dăuneze. În fine, de mare ajutor pentru elevi şi studenţi este discernământul de a alege persoanele care îi pot ajuta pe drumul lor, drum ce nu poate fi ghidat decât de propria dorinţă de cunoaştere şi evoluţie.
