De fiecare dată, întoarcerile afective în memorie sunt însoţite de o anumită stare, de o explicabilă emoţie. O emoţie uneori copleşitoare. Am avut clar acest sentiment, de fiecare dată la 20 iulie, data naşterii marelui poet Adrian Păunescu, apropiaţi prin destin şi poezie, opt ani amândoi fiind pe aceeaşi baricadă a luptei parlamentare, în numele adevărului şi al interesului naţional.
Am avut marele noroc de a ne întâlni, amândoi făcând parte din cele două Comisii de Cultură ale Parlamentului României, eu de la Camera Deputaţilor, el de la Senat, cu prilejul acelor de neuitat şedinţe comune, pe vremea în care, azi, aproape incredibil, făceau parte mulţi oameni de cultură, precum Adrian Păunescu, acad. Gabriel Ţepelea, Leonida Lari, Eugenia Moldoveanu, Ioan Alexandru, Mitică Bălăeţ, Ştefan Cazimir, Corneliu Vadim Tudor, Vasile Vetişanu, Ion Coja, Sergiu Nicolaescu, Lazăr Lădariu, Petre Ţurlea, Ştefan Radof, Ion Solcanu, Ovidiu Genaru, Cornel Brahaş, Petre Sălcudeanu, Dionisie Vitcu, Slavomir Gvozdenovici, Floarea Calotă, Adrian Iorgulescu, Varujan Vosganian, scriitori, actori, muzicieni.
De fiecare dată, devotat valorilor naţionale, cel care spunea „De n-aş fi om, / aş vrea să fiu / un Tricolor / uitat în Munţii Apuseni", s-a manifestat ca poet al Neamului, devenind, împreună cu Orfeul din Pererita, poetul basarabean, bunul lui prieten Grigore Vieru, acele „verigi de aur" ale poeziei româneşti. Iubea Basarabia naşterii lui. Iubea Ardealul. Îl simţeam, de fiecare dată printre noi, fie la Târgu-Mureş, unde a ctitorit Catedrala „Învierea Domnului", dar şi în Maramureş: „Aici, în Maramureş, e cazul să iubim, / Pe omul care duce pământul în spinare / Şi de durere tace, de sărăcie moare, / Aici, în Maramureş, ca în Ierusalim." Din afinităţile cu scriitorii basarabeni, cu Basarabia, s-au născut şi versurile din „Maluri de Prut": „Curge Prutul între noi şi plânge / Că i-i greu, şi lui, la fel, / La un val de apă, trei de sânge, / Bietul Prut uitat de Dumnezeu."
Îmi amintesc de o astfel de întâlnire, când am discutat despre poeţii care nu aveau din ce trăi, cum era şi Geo Dumitrescu, autorul poeziei „Inscripţie pe o piatră de hotar", fără vreo sursă financiară, propunând pentru scriitori acea pensie care să-i ajute s-o scoată, cât de cât, la capăt în aceste zile ale unui „veac cu noapte mare." Auzeam, mai an, că udemeristul Marko Bela se laudă că el i-a sprijinit pe scriitori cu acea pensie salutară şi salvatoare. Inexact! Adrian Păunescu a propus şi formulat proiectul de lege, sprijinit, încă de prin anul 2000, de alţi deputaţi şi senatori, printre care şi subsemnatul mă aflam.
Când scria Adrian Păunescu: „Sunt pomul cu muguri de ceară, / Sunt lacrima care se vinde, / Mi-e milă de soarta ta, ţară, / Că n-ai nici noroc, nici merinde", o făcea de dragul acestei Românii, cu acea nobleţe umană, la scara trăirii intense, punând, în acelaşi timp, acel diagnostic al vremii, crezând în acea forţă şi sensibilitate ale Neamului, care îşi va găsi, deoarece merită pentru trecutul, pentru suferinţele şi nedreptăţile îndurate, drumul demnităţii, al verticalităţii.
Adrian Păunescu credea, cu tărie, în acea „putere prin unire", chiar salvare naţională, sub credinţă şi cultură, acolo unde rădăcinile sufletului nu pot fi atacate, nici arse sub valurile şi norii de ură ale unor piticanii postdecembriste.
Adrian Păunescu şi-a făcut crez naţional, cum aminteam, din apărarea credinţei, culturii şi a valorilor româneşti.
Plecat prea devreme dintre noi, chemat la Domnul Îndurărilor, prin versurile lui, unele azi puse pe muzică, mişcând mulţimea, Adrian Păunescu rămâne în zidirea infinită a poeziei româneşti, un spirit rememorat de fiecare dată. Zadarnică-i zbaterea calomniatorilor de profesie. Trecerea în veşnicie, în lumina lină a marelui poet, îi deranjează, îi enervează pe pigmei, vituperând cu ura şi veninul acestor blestemate zile dintr-un „veac cu noapte mare".
