S-a risipit în vânt vechea aşezare şi stabilitate a lumii de odinioară. Azi, o învălmăşeală nebună schimbă, după vremuri, bietul nostru suflet, înlănţuit de mâna de pământ purtată de instincte, de interese, şi de sălbatice sentimente. Rămân în picioare numai cei tari, cei cu sufletul mai puternic decât patima oarbă a poftelor de fiară.
În această prăbuşire de idoli, de vieţi şi de vechi orânduiri, strălucesc, ca nişte faruri în noapte adâncă cuvintele: „Rămâneţi întru dragostea mea!" (Ioan 15, 9). Cuvintele acestea au fost rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu puţin timp înainte de a-şi petrece ultimele clipe pe acest pământ. Iuda îl vânduse, iar Crucea se înfigea pe Golgota. Mântuitorul urca drumul patimilor, aducând, prin jertfa Sa, izbăvirea neamului omenesc.
Şi, în aceste momente grele, ce le-a cerut Învăţătorul, ucenicilor Săi? Un singur lucru: „Rămâneţi întru Mine, oricât de mari ar fi încercările prin care veţi trece, rămâneţi întru dragostea Mea!".
Dacă azi ar trăi Mântuitorul între noi pe pământ, desigur ne-ar spune aceleaşi cuvinte: „Rămâneţi întru dragostea mea!", cuvinte care închid în ele un mare ideal: Iubirea. Permanenta sforţare de a te dărui tot mai mult, fie pentru a smulge din înţelepciunea acumulată de veacuri cea mai aleasă esenţă, fie a aduce alinare semenilor tăi prin truda mâinilor tale.
O aplecarea înţelegătoare spre cel căzut, spre cel în durere, pentru a-l ajuta să se ridice şi a-l face mai bun.
E timpul eroismului moral şi exemplului viu. Falsitatea şi vorba goală nu mai sunt decât mijloace ruşinoase, pe care le folosesc numai cei laşi, lacomi şi mişei.
E vremea adevăraţilor educatori, când se alege, fără sminteală, neghina din grâul curat, oile blânde din caprele cu aspect drăcesc. După aceasta, va veni şi Judecata, care va stabili ce a adus fiecare, în cercul unde întâmplarea şi semenii l-au aşezat, cu o misiune precisă. Muncă demnă şi cinstită, iubire creştină, pornită din inimă şi generos risipită, iată ancore sigure pe marea furtunoasă a zilelor noastre.
O poveste veche, de pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ cu Sfântul Petru, spune că,
într-o zi - aşa, mai spre seară -, Tatăl nostru s-a aşezat la umbra unui nuc şi, privind apusul, i-a spus Sfântului Petru:
- Uite, tu nu ştii, dar chiar înainte de a începe să fac lumea, m-am întors o clipă cu gândul în Mine şi m-am întrebat: Oare să fac lumea sau nu? Oare să fac munţii, şi apele, şi florile, şi pădurile, şi vieţuitoarele, sau nu? Şi Omul..., sau nu?
Şi atunci, spune mai departe povestea, Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe Om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie (Facerea 2,5-7). Iar de atunci - spuse bunul Dumnezeu oftând - Adam se întreabă mereu: Oare lumea a apărut din nimic, la întâmplare, sau a fost creată? Oare lumea există cu adevărat? Dar eu, eu chiar exist? Şi dacă exist, încotro merg? Adam e oglinda mea, dar el nu îşi vede chipul adevărat - fiindcă priveşte mereu în pământ, nu la cer. Şi, fiindcă urmaşii lui sunt copleşiţi de gloria pe care şi-o acordă unii altora, i-am făcut să-l vadă pe Fiul meu drept Împăratul Universului - poate aşa or să se uite la Cer.
- Dar, Tată ceresc - zise Sfântul Petru -, văd că te apleci mereu la urechea fiecăruia şi-i şopteşti ceva...
- Da, le spun mereu: priviţi la cer, priviţi sus, şi mai sus de cer, fiţi ca lumina infinită, fiţi înăuntrul ei şi rămâneţi deasupra, adică în inima Mea! Vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc... Apoi, se ridicară amândoi şi, în timp ce noaptea se lăsa blând, Dumnezeu şi Sfântul Petru porniră mai departe, să caute Oamenii..
La 20 iulie a.c., marele poet naţional, Omul Adrian Păunescu ar fi împlinit 72 de ani. Din păcate, în toamnă, vor fi trecut deja cinci ani de când el nu mai este printre noi. Ne este dor de vocea lui, de felul în care, prin câteva cuvinte, reuşea să ajungă la esenţa gândurilor şi sentimentelor noastre, personalitate de înaltă ţinută morală şi demnitate a timpului pe care-l trăim. Un mare patriot, un iubitor de Biserică, un credincios care nu s-a ruşinat să-şi afirme mereu identitatea lui naţională şi confesională.
Dacă azi ar mai trăi printre noi pe pământ, Poetul ne-ar spune, desigur, aceleaşi cuvinte: „Rămâneţi întru dragostea mea!"
Dumnezeu să-i dea odihnă şi lumină, aşa cum lumină a dat şi el tuturor celor care l-au cunoscut, sau citit, iar pe noi să ne aibă în pază! Un suflet mare, o inimă mare, un mare OM.
