Dialogurile purtate de la distanță, iar nu față-n față, cu Zaharia Sângeorzan și Nicolae Băciuț, revelează un Steinhardt mai deschis, mai disponibil la mărturisiri, aflat uneori în evidentă dispoziție de „hagealâc". Alteori, laconismul său se datorează nu atât cenzurii interioare, cât vieții atât de pline și de dinamice de la mănăstire, la care se adaugă o grabă de a publica articole și cărți, știindu-se la zenitul vieții. Aprecierile pe care le face, în câteva fraze de cele mai multe ori, sunt extrem de sugestive, chiar șocante pentru unii, neobișnuiți cu stilul direct al eseistului de excepție devenit monah, prilej de reflecție pentru toți cititorii. (....) Cu inevitabile repetiții, la întrebări ca și la răspunsuri, dialogurile cuprinse în acest volum se dovedesc o lectură captivantă și completează imaginea scriitorului monah din publicațiile sale antume.
