PRINTRE NOMAZII ȘI BEDUINII DEȘERTULUI (VII) - FEMEILE, CE ÎN NISIP ÎȘI DEFINESC IUBIREA

Incursiunea într-o lume diferită, guvernată de priorități și concepții străine nouă, viața în deșert ne oferă pe lângă o importantă lecție de istorie, informații la care mintea și imaginația noastră nu au acces. Căsătorii aranjate pe foarte mulți bani, sacrificii, martiri, devotament și patriotism local, umilință, confruntări ideologice, resemnare, ceremonii orientale, tradiționalism, toate acestea ne arată că lumea în care trăim poate fi privită și din altă perspectivă.

Femeile deșertului și-au păstrat stilul de viață de-a lungul anilor după tradiții și cutume cu adevărat fascinante legate de locul, cultura și obiceiurile acestora, drepturile și obligațiile pe care le dă Coranul. Nomazii deșertului, alături de femeile lor, numiți și twaregi (denumire preluată dintr-un vechi termen arab, însemnând „cei abandonați de zei") ne oferă imaginea unei lumi uitate, misterioase, enigmatice și romantice. Aceste femei au nenorocul de a se naște în locuri bântuite de așa-zisa tradiție seculară, de onoare și de religie împinsă la extrem. Ele, datorită constrângerilor și convingerilor izvorâte din principiile de viață ale Coranului, în puritatea lor, fac orice pentru a-și păstra demnitatea. Dacă trebuie să sufere, vor suferi, își potolesc setea doar dacă li se oferă apa. Sahiria (legea islamică), definește drepturile și obligațiile lor față de bărbați, precum și un statut juridic, inferior acestora. Femeile deșertului sunt simbolul castității și al inocenței, adaptate vieții deșertului și au propriul lor stil de viață. Ele se pot căsători cu un singur bărbat în timp ce bărbatul se poate căsători cu mai multe femei, cel mult cu patru, după Coran, ceea ce nu înseamnă că ei nu pot devia și a se abate de la tradiții, dar aceasta constituie un mare păcat. Există însă, un cod pe care nimeni nu îndrăznește să-l încalce. „Totul se bazează pe discreție și respect", doar soacrele venerate de ginerii lor își mai „bagă nasul" în astfel de lucruri.

A călca pragul unui cort al nomazilor și beduinilor așa cum mi s-a întâmplat mie este o ocazie unică, o mare posibilitate de a le cunoaște viața, pentru că a fi musafir într-un astfel de cort este o narațiune. În concepția nomad-beduină, ești ospătat cu tot ce se găsește mai bun în acel cort. În corturile nomazilor deșertului, ca în orice societate, aspectul locuinței indică bunăstarea nomadului, bun sau rău gospodar. Un accesoriu în aceste corturi este vatra de făcut ceai sau cafea, după preferință. Spațiile sunt încărcate cu perne și covoare pentru a sta la povești sau chiar pentru a dormi. Proviziile de alimente și apă sunt păstrate în cufere de lemn și saci așezate cu chibzuință, plasate în partea din spatele cortului, pentru vremuri mai mult sau mai puțin prietenoase, tot timpul pregătit de mutare. Femeia nomadă este cea care desface cortul, apoi îl montează, are grijă de copii, de menaj, țesut, bucătărie, bărbatului revenindu-i sarcina de a face cât mai mulți copii, de a sta, de a bea ceai sau cafea, dacă nu este în viligiatură cu turmă de oi, cămile și capre! De câte ori am fost într-un astfel de cort, am mâncat carne de oaie, ocazional pește, și nu am ratat un delicios Kebab Bachtiari, e de neprețuit, stins de o băutură foarte răcoritoare, fabricată din zer de oaie.

Femeile nomade sunt monahe și preferă ce e al lor, în favoarea oricărei influențe. De fapt ele dețin casă, animalele, care sunt sursă neprețuită pentru nomazi, animalele sunt totul pentru ei, le beau laptele, le mănâncă carnea, le folosesc pielea, le dau la schimb. Dacă animalele dispar, dispar și nomazii, mi-a mărturisit un bătrân care, zâmbind, făcea complimente la adresa femeilor: „femeile sunt frumoase. Ne dorim să le admirăm chipurile". Adjectivele adresate pot fi frumusețe, iubire și înțelepciune. Acestea sunt conștiente că aparțin deșertului pe care îl privesc tot timpul cu dorință și speranță. Bărbații trăiesc la distanță de lumea modernă și de nevestele lor. Păstorilor cu una sau mai multe neveste le vine foarte greu să își convingă soțiile că trebuie să umble pe câmpuri la mari depărtări cu oile, caprele și cămilele lor. O nomadă mai învârstă îmi spunea: „deșertul ne ia bărbații și nici măcar nu îi aduce întotdeauna înapoi. Și atunci ne obișnuim cu asta. Iar ei încep să dăinuie în norii fără ploaie, în lighioanele care se ascund sub pietre, în apă cu zgârcenie țâșnind uneori din pământ. Ei încep să facă parte din toate, încep să fie sufletul lumii. Unii se întorc. Atunci celelalte femei sunt fericite, pentru că bărbații pe care îi așteaptă ele s-ar putea înapoia într-o zi".

- va urma -

 

Lasă un comentariu