Când nu cunoaştem planurile lui Dumnezeu pentru noi, suntem gata să întrebăm cu repeziciune: „de ce?" Când nu-L recunoaştem pe Dumnezeu în împrejurările vieţii noastre, suntem indignaţi şi chiar ne îndoim de dragostea Sa. Şi totuşi, căile lui Dumnezeu cu noi sunt totdeauna binecuvântate.
Acest adevăr a fost recunoscut şi de un preot misionar, care într-o zi trebuia să slujească într-un sat de munte, la o depărtare de şase ore de mers pe jos. Drumul nu era uşor, dar preotului îi era clar că Dumnezeu dorea să fie slujită Sfânta Liturghie şi acolo. Drumul ducea prin văi şi dealuri şi din loc în loc, părintele trebuia să întrebe de direcţia cea bună. La plecare, timpul a fost foarte frumos. Spre amiază se înnorase şi curând a început să plouă. Pe drum curgeau şiroaie de apă. Preotul era obosit şi înainta cu greu. Ud până la piele şi cu un drum de mers de încă trei ore, se întreba în sinea lui: „De ce tocmai astăzi a venit această ploaie?" Picioarele erau obosite ca şi inima lui.
Dar iată că în vale, zări o colibă sărăcăcioasă! Întinse pasul şi ajuns, părintele bătu la uşă şi intră. După ce salută pe tânăra femeie pe care o găsi în casă, observă că pe faţa ei palidă, era aşternută o durere profundă. Femeia îi oferi părintelui un scaun lângă soba caldă. Privind spre copilul ce îl avea înaintea ei, femeia zise:
-Vedeţi, acest copil s-a născut orb!
În cuvintele mamei se putea citi un strigăt de durere. Impresionat de cele văzute şi auzite, preotul n-a mai putut spune niciun cuvânt, decât să plângă împreună cu ea. Nu poţi spune cuvinte de mângâiere în astfel de situaţii, până nu te aşezi în situaţia celui în cauză. Astfel, părintele a stat liniştit, s-a rugat, până când Dumnezeu a pregătit momentul discuţiei. Într-un târziu, femeia a zis:
- Cred că şi eu am vină în această situaţie, căci aşa ceva poate veni numai prin părinţi. De patru luni mă gândesc zi şi noapte, cu ce am păcătuit împotriva lui Dumnezeu, încât am ajuns o mamă aşa de nenorocită… Vocea i se opri în plâns. Când s-a mai liniştit, preotul o rugă pe femeie să-l asculte puţin şi îi povesti istoria bărbatului născut orb din Evanghelia după Ioan capitolul nouă şi cum ucenicii întrebau cine a păcătuit: părinţii sau cel născut orb. Părintele a întrebat-o pe femeie dacă cunoaşte istorisirea despre orbul din naştere.
- Nu, nu o cunosc, zise femeia, dar povestiţi-mi ce a spus Mântuitorul. Atunci preotul îi spuse cuvintele Mântuitorului Domnului: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu." Puţin uşurată, femeia zise:
- Nu înţeleg totul, dar dacă puteţi, explicaţi-mi mai pe larg.
Preotul scoase Noul Testament şi cu toată simplitatea şi claritatea îi arătă femeii calea întoarcerii la Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos. În acele momente au curs multe lacrimi pe faţa femeii, însă acestea nu mai erau cele ale disperării, ci ale bucuriei şi speranţei. Cuvântul semănat în inima întristată a femeii, a dat rod pentru viaţa veşnică. Ploaia se oprise. Preotul a pornit mai departe pe drumul său cu bucurie în suflet că a putut aduce o rază de speranţă în inima întristată a acelei femei. Dacă la începutul ploii îşi punea întrebări de ce a trebuit să plouă chiar în ziua aceea, acum ştia că Dumnezeu a avut un plan, o cale, cu acea femeie întristată. Nu putea decât să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru ploaia Sa, care l-a făcut să caute adăpost la coliba din vale.
Pe de altă parte, şi femeia era bucuroasă că Dumnezeu vorbeşte oamenilor, când într-un fel, când într-altul, pentru a-i conduce pe calea vieţii. Situaţia ei nu era uşoară, dar decât să se lase înfrântă de durere fără să poată face ceva, acum era mai bine, căci putea să-şi pună încrederea în Dumnezeul atotputernic, care poartă de grijă fiecăruia în parte.
Să fim liniştiţi, într-o zi vom găsi şi noi răspunsul la întrebările noastre.
