„Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă, aceasta să fie hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele o suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde". Şi, aşa a fost.
Câmpul lat din Dealul Căienilor, înconjurat de pădurea răcoroasă, cu păsări de diferite culori, apă rece dintre deal şi stânca lui Camăta, căprioarele cu puii după ele, râul Mureş curgând la vale, sălciile pletoase te fac să-ţi aminteşti de cuvintele frumoase adresate de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, lui Baiazid: „Şi de aceea, tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie". Dragostea localnicilor din acest cătun faţă de cei ce le calcă pragul, ajutorul pe care ţi-l oferă, sinceritatea cu care ţi se vorbeşte, prietenia cu care te înconjoară te fac într-adevăr fericit. Plecarea zăpezii, încălzirea vremii, vestitorii primăverii anunţau o primăvară frumoasă, cu ploi calde şi mult soare. Gospodarii locului se apucau să-şi pună seminţele în pământul pregătit de cu toamnă. Vecini îi aveau pe familia Arcalean, băieţi vrednici, în frunte cu părinţii lor, familia Caia Niculae, familia Vâga, cu doi feciori ca brazii, Ioan şi Traian. Înainte de începerea operaţiunii, oamenii îşi strângeau mâinile prieteneşte, se îmbrăţişau, întrucât un timp îndelungat nu s-au văzut. Îngenuncheau fiecare la ogorul lui, descoperiţi se rugau, şi animalele cu care s-au deplasat se uitau cu blândeţe la stăpânii lor. Era o linişte totală, numai buzele se vedeau cum mişcă.
Odată încheiată această operaţiune, se începea o altă activitate, cositul ierbii. Sunetul ierbii căzute de tăiatul nemilos al coaselor ascuţite, bătutul coaselor, încolonarea cosaşilor unul după altul, cântatul lor te făceau să te uiţi cu multă dragoste la aceşti bravi localnici, unii dintre ei fiind ingineri, profesori, învăţători, mecanici de locomotivă, dar pe Dealul Căienilor erau una, erau ţărani români, patrioţi, care demonstrau că ştiu să folosească uneltele câmpului, iar dacă este nevoie ştiu să folosească şi arma, pentru a-şi apăra glia străbună.
Copil fiind, m-a impresionat bunătatea şi credincioşia acestor oameni faţă de animalele câmpului. Fiecare gospodar lăsa câte un petic de pământ necosit pentru a avea iarbă căprioarele cu puii lor. Se lăsa câte o căpiţă de fân pentru iarnă. Erau două căţeluşe, Linda şi Mocuţa, care alăptau puii de căprioare rămaşi abandonaţi sau în urma unui accident de tren al mamei lor. Moş Martin îşi avea zona cu zmeură, de unde se hrănea numai el. Nu ataca localnicii, era blând, blânde erau şi căprioarele cu puii lor, se apropiau de om la o distanţă de un metru. Toamna, când se strângea recolta de câmp, căratul se făcea cu carul, care era tras de Gălbenuţa şi Florica, două vaci frumoase, traversarea se făcea prin râul Mureş. Plăcerea lor era să bea apa curată şi să se răcorească. Seara, după terminarea treburilor gospodăreşti, ne apucam de depănuşatul porumbului, cules din timpul zilei, până la ora 2.00-3.00 dimineaţa. Viaţa pe Dealul Căienilor era frumoasă, rămâneai impresionat. În timpul zilei, oamenii nu-şi încuiau casele, o mătură pusă la uşă era semn că nimeni nu-i acasă. Aceşti oameni blânzi, prietenoşi, săritori la nevoie în sprijinul celor lipsiţi, mi-au rămas în sufletul meu de copil şi, ulterior, de om matur, ca nişte icoane, la care mă gândesc cu multă dragoste.
