La o cafea, despre una, despre alta - DE VARĂ

Zi de vară toridă. Vipia a pus stăpânire pe oraş. Nu mişcă nimic în aer. Nici aerul nu mişcă.

Oraşul pare pustiu-pustiit, încremenit ca într-un stop-cadru sec, searbăd, lipsit de animaţie, de pulsul urban cotidian.

Semafoarele funcţionează. În gol. N-au clienţi. Rar, câte un spectator pe patru roţi se opreşte să privească, de voie, de nevoie, spectacolul cameleonic al becurilor.

Are noroc. E în faţă. Chiar primul. Şi singurul. Altădată, prindea loc mult mai în spate. De multe ori, vedea spectacolul de două trei ori la rând, precum copiii, odinioară, la cinematografele „în continuare"!

Câţiva trecători, unii atletici (îi ţin picioarele!), alţii toropiţi (dar curajoşi!), trec încoace şi încolo, pe trotuar, pe la umbră, aproape lipiţi de blocurile înşirate de-a lungul străzii.

De la parterul unui bloc se-aude un lătrat-schelălăit de câine. L-o fi lăsat stăpânul închis în casă. I-o fi...nevoie, mare, mică, de ceva. I-o fi cald, i-o fi sete. E cald în case. Termometrele urcă uşor spre 30 de grade. Desigur, în casele celor fără aer condiţionat. Mă număr printre ei. Sunt oameni care, dacă trece melcul pe lângă ei, fac otită.

Terasele sunt pustii. Au un aer somnolent. Parcă dorm, aşa, nemişcate, nederanjate de clienţi. Sub umbrelele uriaşe s-au încumetat să stea pe lipărul ăsta, doar scaunele şi mesele goale (pardon, neocupate!), nemişcate.

Un barman plictisit a ieşit în cadrul uşii. Priveşte la terasa goală. Mai sunt câteva ore bune până la lăsarea nopţii, când vor apărea primii clienţi.

O picoliţă curajoasă îşi face de lucru printre mese. Şterge cu un şervet praful închipuit de pe blatul de sticlă al unei mese.

Aha, deci barmanul acolo privea ...! Nu la...goliciunea meselor!

Câinele care lătra mai sus cu câteva rânduri latră-schelălăie şi acum. E un câine rebel. Nu ştie să rabde ca un câine, precum omul.

Oare ce fac acum animalele de la Zoo, de la Platoul Corneşti? Bietele animale! Animale bolnave, vorba lui Breban! Bolnave de (dor de) libertate!

Poate, cine ştie, se bucură totuşi, de îngrijire...umană! După cum arătau când le-am văzut eu, se pare că sunt bine îngrijite, bine hrănite.

Oricum, resimt şi ele căldura excesivă şi se ascund care cum pot, pe la umbră, departe de ochii posibililor vizitatori, care se vor mulţumi doar cu umbra, cu răcoarea aleilor, nu şi cu „vizionarea" animalelor.

Îmi amintesc de bătrânul Biju, ursul de la grădina Zoo din parcul Romanescu, de „piscina" lui amenajată la poalele unui minimunte construit din pietre, stânci miniaturale. Copii, adulţi, ne strângeam „ca la urs" la „vizuina"lui Biju, să-l vedem cum „escaladează" muntele, apoi, cum coboară şi se bălăceşte în apa, ce-i drept, mereu curată, mereu schimbată de îngrijitor.

Ce mai, acum 50-60 de ani, urşii, animalele de la Zoo o duceau bine! Păi, să-ţi permiţi, precum Biju, să urci la munte şi să cobori la mare, cât e vara de lungă, nu era chiar la îndemâna oricui!

E drept, oamenii nu o duceau aşa de bine precum clama propaganda partidului unic, dar parcă tot îşi permiteau măcar o dată pe an să meargă (şi) la munte (şi) la mare. Ca şi azi, de altfel, dar parcă nu-i acelaşi lucru...

Acum câţiva ani, am făcut cunoştinţă cu un pui(şor) de urs. Întrevederea a fost amicală dar fără îmbrăţişări sufocante. Doar cu strângeri de mână. Scurte!

Mă aflam undeva, pe Valea Regilor, în casa unor gospodari. Am văzut într-un coteţ un puişor de urs. Avea câteva zile de când se născuse. L-am luat în braţe ca pe un copil.

S-a bucurat şi a vrut să răspundă şi el efuziunilor mele cu o îmbrăţişare. De-abia am putut să mă eschivez!

Era dolofan, puternic şi cu chef de hârjoană, chiar dacă rămăsese orfan, mămica lui fiind jertfită pe altarul artei vânătorii.

Era hrănit cu lapte de vacă, cu biberonul. Urma ca peste un timp să plece-n lume, în lumea lui, adică în pădure. Părinţii lui adoptivi erau, totuşi, în derută. Dacă nu se va adapta la viaţa din pădure, printre sălbăticiuni? Să rămână liber, printre oameni, în...jungla umană, iarăşi era de neconceput.

Aveau în vedere şi varianta să-l dea spre adopţie unei grădini Zoo.

Nici în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat cu puiul de urs. I-am rugat pe acei oameni să nu-mi spună niciodată ce s-a întâmplat cu ursuleţul. Îl păstrez şi azi în amintire, pui vesel, crescând văzând cu ochii, în libertate, printre ai lui colegi de regn, în pădure!

Nu ştiu de ce, scriind toate acestea, îmi vine în minte tragicul poem al lui Mihai Beniuc, „Ursul românesc", recreat muzical-magistral, cu o fenomenală forţă dramatică de Tudor Gheorghe: „Danseaaază, ursul românesc/De două mii de ani dansează!"...

Dar, să schimbăm registrul trist cu unul mai vesel, să coborâm din Munţii Gurghiului, la mare! Recunosc, până să îndrăgesc (mai mult) muntele, mi-a plăcut marea! A fost dragoste la prima vedere! De fapt, o iubeam dinainte de a o vedea. Din poveştile prietenului Beno, care fusese în tabără la Năvodari. E aşa, cam ca la „Lido", la ştrandul cu valuri, dar valurile de la mare sunt adevărate şi mai mari, îmi povestea Beno, umilindu-mă cu experienţele lui trăite la Bucureşti, când fusese în vizită la mătuşa lui, tanti Jari.

Şi a venit şi prima zi de întâlnire cu marea, prima zi de iubire pentru nemărginirea albastră-verzuie!

Ascultam atunci, pe litoral, în tabără, în staţiuni, la difuzoare, la radiourile cu tranzistori de pe plajă, minunatele cântece la modă, „O chitară cânta"

(„Şi-o chitară cânta, dinspre mal, de-undeva/Glasul ei n-am să-l uit, niciodată"), „Chemarea mării" ( „Şi-n apa mării, de pe-ntregul litoral/Se-ascund în valuri, mărgele de cristal").

Ce muzici minunate, ce versuri frumoase! „Unde s-a dus, când a apus, vremea de sus a gloriei „muzicii uşoare româneşti?", ca să parafrazez un vers din „Amintire cu haiduci" a regretatului Vali Sterian.

Rar, foarte rar mai găseşti azi în muzica românească (excepţie face muzica folk) o melodie frumoasă şi un vers adevărat, feeling, nu zgomot, texte (nu le pot numi poezii) „ce din coadă au să sune".

Un bolid pe patru roţi trece pe lângă mine, în viteză, spintecând aerul fierbinte. La volan, un machoman, care conduce relaxat, cu o mână afară, pe portiera cu geamul lăsat. Radioul e dat la maximum. Melomanul ascultă muzică cool(tă): o manea. Să fie la el, acolo!

Eu vă invit să încheiem şueta acestei săptămâni cu o „Aruncare în valuri": „Iubita mea să ne-aruncăm în valuri/Împleticiţi în mare şi guvizi"...

 

Lasă un comentariu