Cu câţiva ani în urmă, o fetiţă de vreo doi anişori a unui fermier, a plecat prin holdele de grâu în spic, probabil să culeagă floricele şi nu a mai ştiut să se întoarcă. Într-un târziu, când mama sa a vrut să-i dea ceva să mănânce, nu a găsit-o la locul unde obişnuia să se joace. A strigat-o, dar niciun răspuns, s-a uitat de jur împrejurul casei, dar nu era nicăieri. Cum grâul pe sute de hectare era mult mai înalt decât fetiţa, nu o putea vedea. A mai aşteptat, crezând că se va întoarce, dar nu s-a mai întors. Atunci, a apucat într-o direcţie pe un drum printre holdele lor şi o striga mereu, dar niciun răspuns. Spre seară, când ştia că trebuie să se reîntoarcă soţul de la muncă, a revenit şi ea, frântă de oboseală şi de disperare, că n-a găsit fetiţa. I-a spus ce s-a întâmplat şi au plecat împreună în altă direcţie să o caute şi au căutat-o până târziu. A doua zi, au pornit în direcţia opusă şi au căutat-o toată ziua, dar în zadar. A treia zi câţiva fermieri, auzind ce s-a întâmplat, au venit şi ei să o caute, dar n-au putut s-o găsească. Grânele erau prea mari şi ea putea fi căzută la câţiva paşi de ei, fără să o vadă. A patra zi au venit şi alţi copii de-ai fermierilor şi fără să ţină seama s-au apucat de mâini şi au format un lanţ lung ca să poată fi văzut metru cu metru. De data aceasta au găsit-o, dar era moartă. Dacă s-ar fi unit într-o aşa căutare minuţioasă a doua zi, desigur ar fi găsit-o vie. Nu cumva unii pier din cauză că noi nu lucrăm mână în mână?
