De cum intri dinspre Sighişoara în comuna Albeşti, te întâmpină hărnicia oamenilor locului, impunătoarea biserică ortodoxă, de mărimea unei catedrale, apoi trotuarele ce şerpuiesc de o parte şi de alta, bordurate şi asfaltate, rigolele şanţurilor betonate.
Când am ajuns noi, primarul Nicolae Şovrea, fiu al comunei, se afla în discuţii cu un constructor localnic, care se ocupă de reabilitarea unor drumuri agricole, cel spre locul de hotar numit Bălibăşoaia, un altul ce duce înspre satul Şapartoc. Drumul spre satul Şapartoc va fi cuprins într-un proiect de reabilitare pentru drumurile forestiere. Din loc în loc, au fost basculate şi împrăştiate deşeuri ceramice aduse prin bunăvoinţa celor de la fabrica SICERAM.
Duminică, 26 iulie 2015, în satul Şapartoc, a avut loc o întâlnire folclorică, ocazie cu care fiii satului s-au întors precum păsările călătoare spre obârşii. Cele mai multe case au fost părăsite cu mulţi ani în urmă, mărturie stând zidurile dezgolite, curţile fără porţi, şurile năruite, drumul spre biserică plin de hogăşii.
Ca de fiecare dată, cei plecaţi, te miri pe unde, îşi au un timp a lor dedicat aducerilor aminte şi atunci se întorc acasă, ca o nevoie de regăsire. Iar eu, un biet intrus, mi-am permis prin bunăvoinţa celor care m-au invitat să iau parte la această întâlnire de suflet, la care a luat parte toată micuţa suflare a satului Şapartoc, compusă din nici douăzeci de suflete, din cele peste 500 de odinioară.
La biserica ortodoxă cu hramul Sfântului Gheorghe, după sfânta liturghie de duminică, s-a ţinut un parastas de pomenire pentru toţi cei trecuţi prin puntea morţii spre împărăţia cerurilor. De o elocventă trăire au fost glasurile reunite întru rugăciune ale mai tânărului părinte Augustin Corfariu, de la biserica din Albeşti, şi părintele Ioan Baboş, din satul Daia.
Un rol important în tot acest demers sărbătoresc l-a avut familia Felicia şi Stan Laurenţiu, coordonatori ai Grupului folcloric Doina Albeşti, cât şi mulţi alţi fii ai satului, care au ţinut să fie prezenţi la sărbătoare, fie ei unguri sau români. Chiar dacă sunt plecaţi, ei revin şi se implică sufleteşte în această nobilă şi binecuvântată dorinţă de neuitare, având acel drag în perpetuarea obiceiurilor, tradiţiilor, portului, cântecului şi jocului popular românesc sau unguresc.
Atât românii, cât şi ungurii, încă din copilărie, îşi au încrustat în fibra lăuntrică acel sentiment de frăţietate, având şi unii şi alţii ca numitor comun buna vecinătate şi înţelegere, buna cuviinţă şi morala creştină. Poate şi de aceea voia bună a însoţit ziua plină de soare, într-un loc plin de amintiri.
Trăim cu speranţa că aceste sate ştiute ca porţi ale universului vor deveni, cu timpul, adevărate oaze de reverie. Deocamdată, timid, au început să se construiască case de vacanţă, iar altele sunt refăcute de oameni ce iubesc şi se contopesc cu natura, care dau uitării aglomerările urbane, retrăgându-se cu bună ştiinţă în astfel de sanctuare, adevărate oaze de linişte şi de viaţă tihnită.
