Întâmplarea se petrecea cu 149 de ani în urmă, pe vremea când cel dintâi rege venise cu „traista-n băţ" să ceară nu numai sălaş tihnit şi odihnitor, dar şi pentru o neştiut de lungă perioadă monarhică, funcţia lui ereditară urmând să fie transmisă din tată-n fiu. Tot la fel, averile şi privilegiile, nu lăsate la cheremul bunului plac al nesăţioasei boierimi, cum era, bunăoară, păguboasa rânduială fanariotă de până atunci. Şi i se mai oferea noului venit, ca şi soţiei sale, viitoarea regină Elisabeta, principesă de Wied, bucate îndestulătoare şi gustoase, apă bună de băut, limpede şi rece, adusă din îndepărtatele izvoare ale Dâmbovicioarei munţilor Bucegi. Numai că cei care, pe acele vremuri, se aflau în fruntea împărţelii bucatelor erau aceiaşi diriguitori ai neamului românesc care îl îndepărtase din domnie pe principile român-român de viţă veche, Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Până a nu pleca în nedreapta lui pribegie, vorbiră cu el în graiul lor neaoş şi românesc, când cu accente lingvistice regăţeneşti, când cu dulcegăria cântată a vorbirii moldoveneşti de prin partea ieşilor. Şi o făceau fără teamă şi ocolişuri, netrebuind să-i spună „Alteţea-Ta!" Şi nici „Sire!" Şi nici „Majestate". Numai că aparenta lor tăcere şi linguşire era secretoasă, bârfitoare şi răutăcioasă. Iar când străinii de limbă şi de neam le călcau pragul dregătoriei Divanului, grăiau cu ei în franţuzeasca pariziană a Coanei Chiriţa din provincie, a lui Alecsandri. Cu nemţeasca noului venit, era mult mai greu! Vorbele sale rare şi milităreşte rostite erau presărate cu numeroase „gutt", „nen" şi „scheon", având predicatul taman la sfârşitul frazelor, presărate gramatical cu un extrem de complicat „der-die-das"! Astfel că i-au spus pe şleau cam aşa: Mări-Ta, rogu-te, prinde-te a vorbi şi scrie româneşte cât mai de grabă cu putinţă! Noi îţi aducem la Curte un dascăl priceput şi omenos. Un academician, venit la Bucureşti taman din inima Ardealului românesc şi săsesc, de peste Carpaţi. E nu numai un Latinist eminent şi cercetător ştiinţific priceput, dar şi un foarte bisericos greco-catolic, nu ortodox rusnac, grecoteu sau sârbesc ca majoritatea dintre noi. Iar, pe deasupra, ştie perfect limba nemţească, făcând studii superioare de fizică, matematică şi astronomie, când în
Austria, când în Germania. Ascultaţi ce nume cu frumoasă rostire poartă acest distins cărturar: August Treboniu Laurian (1810-1881). Astăzi, când vi la noi, fiind ziua de 10 mai 1866, Măria-Ta ai vârsta de 27 de ani, iar el cu zece mai mult!
Rememorând acele vremuri, nu tocmai liniştite, vom apela la acea dată calendaristică din Istoria României şi a românilor. Ea marca intrarea în ţară, oficial şi cu mare tam-tam, a principelui german care avea să fie numit Carol I al României. Pe numele său adevărat imposibil de memorat şi de pronunţat corect: Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludowig von Hohenzollern-Sigmaringen. Mă gândesc că meritau, fie şi numai o astfel de blândă „pedeapsă" de pronunţie, cei care l-au adus pe acest neamţ pentru al înlocui pe domnitorul român Alexandru Ioan Cuza, autorul „Unirii celei Mici". Cea dintre două principale provincii istorice româneşti: Muntenia şi Moldova.
Lucrurile cele mai deosebite, petrecute şi înfăptuite în cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I (n.20 aprilie1839, Sigmaringen-d.10 oct.1914, Sinaia): Independenţa de stat a României; construirea în Munţii Carpaţi a Castelului Peleş, iar pe Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, a podului arhitectului-inginer Anghel Saligny (1854-1925); în urma războiului ruso-turc (1877-1878) alipirea Dobrogei la România şi pierderea Basarabiei, a bătut moneda naţională - leul şi a fost înmormântat în necropola regală de la Curtea de Argeş. I-a urmat pe tron, în 10 octombrie 1914, nepotul său, principele Ferdinand I (1865-1927), încoronat în Catedrala Ortodoxă „Reîntregirea" din Alba Iulia, în data de 15 octombrie 1922, ca primul Rege al României Mari.
