În miezul toamnei anului 1959, încărcat de ardente trăiri, după examenul de admitere, mă îndreptam sfios spre Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai" din municipiul de pe Someş, Cluj-Napoca.
În anii studenţiei, 1959-1964, petrecuţi la Filologia clujeană, am avut şansa să audiez cursurile unor profesori de renume atât la istoria literaturii române, cât şi la lingvistică, precum: Octavian Schiau, Iosif Pervain, Ion Vlad, Mircea Zaciu, Virgil Vătăşianu, Leon Baconsky, Dimitrie Macrea, Mircea Zdrenghea, Romulus Tudoran şi alţii.
Profesorul Iosif Pervain (1915-1982), de la naşterea căruia se împlinesc o sută de ani, şi treizeci şi trei de ani de la trecerea lui în eternitate, face parte din acei magiştri pe care nu poţi să-i uiţi. În jurul imaginii profesorului circulau o serie de legende, pe care le fabulau studenţii din anii superiori cu privire la faima, autoritatea, renumele unui examinator exigent, sever, riguros şi drastic în aprecieri.
Iosif Pervain era recunoscut ca un specialist în Secolul Luminilor din Transilvania, al Şcolii Ardelene, precum şi în mişcarea culturală, teatrală şi a presei din Transilvania până la 1870.
Profesorul era un om frumos, îmbrăcat impecabil, robust, de statură mijlocie, faţă cărnoasă şi ochi strălucitori, ce contrastau cu părul bogat alb, vâlvoi, revărsat în plete poetice pe spate, cu o privire vicleană şi un surâs colorat ironic, zeflemitor.
Deşi în acea vreme avea numai patruzeci şi patru de ani, datorită părului alb, în rândul studenţilor circula apelativul „Bătrânul".
Profesorul şi-a îndreptat cu precădere interesul asupra Şcolii Ardelene, asupra cărturarilor Ioan Inochentie Micu Klein, Samuil Micu Clain, Gheorghe Şincai, Petru Maior, şi cu deosebire a lui Ion Budai Deleanu, figura cea mai luminoasă a epocii, autorul primei şi singurei epopei româneşti reuşite, „Ţiganiada". Prin întreaga sa operă, Budai Deleanu poate să stea alături de marii scriitori iluminişti europeni.
Prelegerile profesorului Iosif Pervain erau informate, docte, cu o sumedenie de trimiteri bibliografice. Prelegerile ofereau o informaţie bogată, inedită sau mai puţin cunoscută, cu un comentariu echilibrat şi o deschidere comparatistă. Avea capacitatea de a concretiza informaţiile în forme inteligibile de asimilare şi reprezentare logică. Avea cultul exactităţii datelor, al muncii pe textul literar, rigoarea informaţiei, confruntare cu sursa de informare şi preocupări de amănunt.
Era apropiat faţă de oamenii de caracter, dar îi repugnau minciuna, ipocrizia, impostura intelectuală, lipsa de valoare literară. Când era deranjat de cineva, devenea irascibil, contestatar, greu de temperat, vitupera cu invective ce dezarmau adversarul.
Sobrietatea şi fermitatea profesorului în relaţiile cu studenţii alternau cu un anume fel de manifestare spirituală. Eliberat de constrângerile didactice, profesorul devenea comunicativ, volubil, jovial, înclinat spre cozerie, cu un inegalabil farmec al conversaţiei şi polemicii de idei.
Din când în când, profesorul îşi întrerupea expunerea pentru paranteze lămuritoare, digresiuni cu citate în proză sau în versuri, sau săgeţi polemice, diatribe împotriva falşilor specialişti în zona iluminismului românesc, întrucât era un polemist redutabil în ridiculizarea adversarilor săi literari, ce făceau deliciul studenţilor filologi.
Profesorul era dublat de un polemist împătimit, dar şi cu vorbe de duh rămase în memoria studenţilor săi.
Cu dascălii de la Filologia din Bucureşti specializaţi în literatura modernă se afla într-o permanentă polemică. Când polemiza cu adversarii literari, avea un farmec aparte al rostirii apăsate a cuvintelor, accentuând ritmic silabele asupra cărora dorea să atragă atenţia. Săgeţile polemice şi ironiile erau îndreptate şi împotriva episcopului greco-catolic de la Blaj, Ioan Bob (1739-1830), care, din motive meschine, i-a persecutat pe cărturarii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, şi mai cu seamă pe Ion Budai Deleanu, care în cei zece ani petrecuţi la Viena, 1777-1787, capitala Imperiului Habsburgic, a făcut studii de filosofie, istorie şi studii juridice.
Reîntors în orăşelul de la confluenţa Târnavelor, Blajul, unde făcuse primele studii şi unde a funcţionat pentru puţină vreme ca profesor şi prefect de studii, a fost nevoit să părăsească Blajul în urma neînţelegerilor avute cu episcopul Ioan Bob.
„Abia călcai strămoşescul pământ, spune Budai Deleanu, în prefaţa Lexiconului său, când, întâmpinându-mă toate împotrivelele, fui silit iarăşi a mă înstrăina. Ba, ca şi cum aş zic a merge de voie bună în urgie. Fui silit în urmă a mă aşeza în ţară străină, întru care nemernicie mă aflu şi acum."
Din anul 1787, Ion Budai Deleanu îşi va începe activitatea de secretar la Forum Nobilium - Tribunalul Provincial din Lemberg, Galiţia, ce făcea parte din Imperiul Habsburgic, iar în anul 1796 a fost avansat în calitate de consilier chesaro-crăiesc la Curtea de Apel din Lemberg.
În Epistola închinătoare a operei „Ţiganiada" (1800), adresată lui Mitru Perea (anagrama lui Petru Maior), vestit cântăreţ, care prefaţează opera, Budai Deleanu îşi exprimă dragostea şi dorul de patrie şi dorinţa sa de a o servi prin această operă, deşi se află departe: „Scrie-mi, rogu-te, cum vă aflaţi, că eu încă mă ţin de ceata voastră şi nu m-am lepădat până acum, ba ziua şi noaptea pentru dânsa lucru ş-ostenesc." Aceste cuvinte patetice sunt valabile pentru întreaga perioadă de înstrăinare petrecută departe de ţara sa.
Istoriografia a fost generoasă cu personalitatea episcopului Ioan Bob, întrucât majoritatea istoricilor literari ai bisericii, literaţi, cercetători care s-au ocupat şi au scris despre Şcoala Ardeleană, Epoca Luminilor, n-au uitat să scrie mai mult sau mai puţin despre activitatea ierarhului care a păstorit timp de 48 de ani (1782-1830) Dieceza de Alba-lulia şi Făgăraş. Lunga sa păstorire a fost creionată în alb şi negru, cu împliniri şi neîmpliniri, cu umbre şi lumini.
Începând cu Alexandru Papiu Ilarian, Nicolae Iorga, Augustin Bunea, Zenovie Pâclişanu, Gheorghe Pascu, Octavian Bârlea, Dimitrie Popovici, Lucian Blaga, David Prodan, Ion Lungu, Ioan Chindriş, Daniel Dumitran şi mulţi alţii au făcut referiri la activitatea episcopului Ioan Bob, în portrete, studii, sinteze monografice, contribuţii documentare.
Referinţe despre activitatea episcopului Ioan Bob a făcut Nicolae Iorga, în câteva opere ale sale: „Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea", vol. III (Epoca lui Petru Maior) (190l), de asemenea, în volumul al doilea al operei „Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor" (1909), precum şi „Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria". Istoricul evidenţiază meritul ierarhului în înfiinţarea Capitului, crearea de burse şi grija pentru şcoli şi tipărirea de cărţi religioase, dar îi reproşează îngustimea orizontului său spiritual, latinizant nu din convingere, ci din frică şi ambiţie faţă de înaltul guvern. Istoricul îi creionează un portret în care alternează faptele bune cu cele rele: „Un foarte bun gospodar, distins cărturar binecuvântat de Dumnezeu cu o stăpânire foarte lungă, om ambiţios, creator al canonicilor de la Blaj şi al tuturor pompelor ce s-au păstrat şi până acum, puţin cam invidios faţă de cărturarii superiori lui, şi în ceea ce priveşte cunoştinţele, şi în ceea ce priveşte inteligenţa, nesuferind pe lângă el pe un Clain, Şincai şi Maior, pe care i-a lăsat să pribegească în protopopii îndepărtate, sau prin lucrări de corectură ale Tipografiei de la Buda, dar în sfârşit om care avea şi părţile lui bune."
Istoricul literar Dimitrie Popovici, în lucrarea „Literatura română în epoca luminilor", din anul 1945, face aprecieri nefavorabile legate de activitatea lui Ioan Bob: „În timp ce reprezentanţii Şcolii Ardelene erau animaţi de idealul social al Luminilor, în contradicţie cu un episcop a cărui existenţă s-a derulat în zonele calme în care înfloreau toate privilegiile oficiale, care a trăit fericit şi a murit bogat."
Învăţaţii Şcolii Ardelene sunt văzuţi ca promotori ai interesului naţional împotriva unui ierarh „apostol al nepotismului şi al combinaţiilor mai puţin mărturisite. Fiind un servitor devotat al guvernanţilor şi-a asigurat bunăvoinţa acestora şi a împăraţilor, care l-au numit consilier de stat şi i-au acordat decoraţii."
Octavian Bârlea (1913-2005), originar din Mogoş, Ţara Moţilor, cu studii teologice la Blaj, continuate la Propaganda Fide din Roma şi Universitatea Gregoriană, autor a numeroase opere din domeniul ecleziastic, istoric şi literar, sub raport istoriografie, s-a preocupat de Biserica Română Unită. A scris o monografie extinsă la 464 de pagini, în care a cuprins toate aspectele legate de viaţa şi activitatea episcopului Ioan Bob, publicată la Freiburg, în 1951, cu titlu „Ex Historia Romena Ioannes Bob Episcopus Fogarasiensis (1783-1830), Feriburg, 1951.
Profesorul Iosif Pervain obişnuia să-şi învioreze expunerile şi cu citate în versuri, unele mai deşănţate, din opera „Ţiganiada" lui Budai Deleanu, sau cu versuri din lirica erotică a logofătului poet Costache Conachi, care a cântat nurii femeii iubite - Zulnia, şi alte amoruri, precum şi versuri din lirica lui Barbu Paris Mumuleanu, aflat mereu în suferinţă din cauza dragostei.
Examenul de Istoria literaturii române moderne de la sfârşitul anului al II-lea era unul dificile, deoarece profesorul era drastic şi neîngăduitor la examen cu studenţii nepregătiţi. Profesorul aprecia originalitatea, gândirea liberă, interpretarea personală a subiectelor de examene. Pe acea vreme, la Filologia clujeană erau la modă fişele cărţilor citite din bibliografia anunţată. Al treilea subiect de examen cu profesorul Iosif Pervain era din bibliografia recomandată.
Iosif Pervain s-a născut în 8 ianuarie 1915, fiu al lui Iosif şi al Malvinei, familie modestă de muncitori din oraşul Cugir, comitatul Hunedoarei.
Studiile gimnaziale efectuate la Orăştie le-a continuat la Liceul „Mihai Viteazul" din Alba-Iulia, unde a susţinut în anul 1934 examenul de bacalaureat.
Aceste locuri încărcate de istorie au influenţat formaţia viitorului istoric literar. Orăştie - oraş medieval, cultural şi istoric, vegheat de cetăţile dacice şi apele Mureşului, iar Alba-Iulia - oraşul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Aceste oraşe poartă amintirea unor personalităţi de seamă ale neamului românesc, precum Ion Budai Deleanu, Aurel Vlaicu, istoricul David Prodan, Nicolaus Olahus (1493-1568), primul umanist medieval de origine română, om de litere, preot catolic, arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei.
Iosif Pervain şi-a continuat studiile la Facultatea de litere şi filosofie din Cluj, unde şi-a luat licenţa cu Magna Cum Laudae în anul 1939. În perioada studenţiei, între anii 1934-1939, a lucrat în calitate de funcţionar extrabugetar la Institutul de lingvistică şi istorie literară din Cluj, fostul Muzeu al limbii române de sub conducerea lingvistului Sextil Puşcariu (1877-1948). În anul 1939, la absolvirea studiilor filologice, Iosif Pervain a fost reţinut în calitate de asistent al profesorului Dumitru Popovici (1902-1952), la catedra de Istoria literaturii române moderne. A fost un discipol conştiincios şi sârguincios al eminentului profesor Popovici, care, la 50 de ani a trecut în eternitate, lăsând literaturii române numeroase opere, printre care: • „Literatura română în epoca luminilor", Sibiu, 1945 („La litterature roumaine á l'epoque des Lumieres"); • „Literatura română modernă"; • „Romantismul românesc"; • „Poezia lui Mihai Eminescu" şi altele.
Fiica profesorului, Ioana, căsătorită Petrescu (1941-1990), care mi-a fost colegă de grupă, a fost o studentă de excepţie, reţinută la Filologia clujeană, unde a devenit o distinsă profesoară, dar şi istoric, şi critic literar, care a continuat opera tatălui său cu numeroase opere de istorie şi critică literară.
În anul 1948, profesorul Iosif Pervain şi-a susţinut doctoratul cu teza „Reflexe preromantice în literatura română. Edward Young (1681-1765) şi Thomas Gray (1716-1771)", prin care a încercat să demonstreze modul în care „Nopţile" lui Young şi „Elegia" lui Gray au influenţat lirica lui Lamartine şi Chateaubriand.
Din anul 1939 până în anul 1978, Iosif Pervain a urcat toate treptele carierei universitare, de la asistent la profesor universitar. De asemenea, în această perioadă a ocupat şi diferite funcţii, între anii 1956-1960 a fost decan, apoi, timp de două decenii, şeful Catedrei de literatură română a Filologiei clujene şi şef de sector la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară a Filialei din Cluj a Academiei. În ultimii ani de activitate a fost rector la Institutul Pedagogic din Oradea.
Iosif Pervain a fost membru al Uniunii Scriitorilor, iar în anul 1978 a fost distins cu Premiul Academiei pentru activitatea desfăşurată la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară al Filialei din Cluj a Academiei Române.
Într-o carieră universitară de patru decenii n-a reuşit să publice prea multe opere, în comparaţie cu predecesorii săi: Ion Breazu, Gheorghe Bogdan Duică, Dumitru Popovici, sau colegii săi de catedră: Mircea Zaciu, Gavrilă Scridon, Ion Vlad şi alţii. În anul 1970, la Editura „Dacia" din Cluj-Napoca a apărut lucrarea „Ion Budai Deleanu - Scrieri inedite" , ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de prof. univ. Iosif Pervain. În anul 1971, tot la Editura „Dacia" i-a apărut volumul „Studii de literatură română", care conţine studiile publicate de-a lungul anilor în diferite reviste de cultură, precum: „Gând românesc", „Dacoromânii", „Steaua", „Tribuna", „Studia Universitatis". A manifestat o pasiune pentru corespondenţa scriitorilor: • „Corespondenţa lui Alexandru Papiu Ilarian" (scrisori, documente, memorii, note), vol. I-II, Editura „Dacia", Cluj-Napoca, 1972 (împreună cu Ioan Chindriş) • „George Bariţ şi contemporanii săi", vol. I-X, Editura „Minerva", Bucureşti, 1973-2003 (împreună cu Ştefan Pascu) • „Românii în periodicele germane din Transilvania", vol. I (1778-l840), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977; vol. II (1841-1866) (împreună cu Aurel Sasu şi Ana Ciurdaru) • „Istoria literaturii române" (tratat), vol. I-III (coordonator, în colaborare), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964-1973.
A colaborat la „Atlasul lingvistic român" şi la „Micul Atlas lingvistic român".
A tradus din scriitorii maghiari Sûtö András şi Nagy István.
Iosif Pervain s-a înscris ca o personalitate memorabilă, prin erudiţie, iubitor de carte şi evenimente culturale, un profesor-model, în care vibra un suflet cald de dascăl şi îndrumător pentru studenţii care i-au fost apropiaţi, şi care i-au împărtăşit ideile, poveţele şi recomandările. Imaginea profesorului pe care mi-am format-o în mintea mea în anii studenţiei a rămas neschimbată, în ciuda timpului care s-a scurs.
Profesorul Iosif Pervain s-a stins din viaţă la data de 16 mai 1982.
Profesorul, istoricul şi criticul literar Mircea Popa îşi încheia cuvântul rostit la adunarea de doliu de la Colegiul Universitar din Cluj-Napoca prin cuvintele: „Cu profesorul Pervain pleacă dintre noi cel din urmă «corifeu» al Şcolii Ardelene şi, în acelaşi timp, al Şcolii Clujene de literatură, cel din urmă reprezentant al unei concepţii universitare tradiţionale, ea însăşi nepieritoare în galactica ei strălucire de viţă ardelenească, şi care ne-a lăsat un singur testament: iubirea enormă şi împătimită de arte şi slovă românească.
Fie în veci amintirea sa plină de har!"
În semn de recunoştinţă, cinstire şi preţuire, numele profesorului a fost atribuit Gimnaziului Nr. 1 din Cugir, oraşul în care a văzut lumina zilei la 8 ianuarie 1915.
Scriitorii Constantin Cubleşan, Ion Buzaşi, Marcel Mureşeanu, Marin Iancu, Mircea Popa, foşti studenţi ai profesorului Pervain, în cuvinte patetice pline de afecţiune, au evocat personalitatea profesorului de la naşterea căruia se împlinesc o sută de ani şi treizeci şi trei de ani de la trecerea lui în eternitate, în revista de cultură „Discobolul" nr. 205, 206, 207, Alba-Iulia, în semn de aducere aminte şi neuitare.
