„Dar a ieşit aşa: să fiu român, / Şi eu cu soarta asta mă împac…"

Distribuie pe:

Chiar mai crede, oare, domnul Lădariu, că, în România de azi, mai sunt mari patrioţi şi adevăraţi naţionalişti, când, iată, mai-marii noştri guvernanţi fură, pe rupte, iau mită, comit abuzuri, fac falsuri, vâră mâna până la umăr în banii noştri, ne sfidează, prin a lor totală lipsă de ruşine, de bun-simţ şi minimă morală?".

Omul are dreptate. Îi înţeleg supărarea, mâhnirea firească şi revolta. Chiar că s-a ajuns azi, în anul 2015, în această situaţie jenantă, ruşinoasă de-a dreptul din decembrie 1989 încoace, perioadă în care un prim-ministru, alţi 12 miniştri s-au ales cu dosare penale, au fost cercetaţi, unii chiar închişi! Îl înţeleg şi atunci când mai-marilor zilei el le reproşează nepăsarea, nesimţirea, chiar o anumită superioritate sfidătoare, faţă de tinerii care, în ţara lor, nu-şi află un loc de muncă, unii chiar cu studii superioare, care, ca şi unii dintre părinţii lor, azi îşi iau lumea în cap, pleacă să muncească să-i îmbogăţească pe alţii, care ne sfidează prin condescendenţa lor agresivă, arogantă şi stupidă, de inşi plini cu bani. Iată, am ajuns acolo, că fiii de ţărani, acel „aur cenuşiu" al satelor, cum zicea Mircea Maliţa, rămân la coada vacii şi a sapei, azi, când între ei şi odraslele noilor ciocoi la vremuri noi, care fură cloşca de pe ouă, din 1990 încoace, nu mai există acea egalitate de şanse. O pătură suprapusă, după 25 de ani, scuipă pe truditorii acestei ţări, pe cei care, la viaţa lor, au muncit să înalţe această Românie, unii 35-40-50 de ani!

Îl înţeleg bine pe fratele român care, supărat, mâhnit şi revoltat, îmi adresa, printr-un prieten, această întrebare cu rădăcini adânci într-o nemulţumire românească, într-o deziluzie provocată de toate machiaverlâcurile şi hoţiile puse la cale de nişte ticăloşi, cei cu pâinea şi cuţitul perioadei postdecembriste, care se cred stăpânii noştri, considerându-se că vor fi veşnici, cu toate averile lor furate, nu muncite. Îl înţeleg şi-i spun că nu aceştia, nişte piţifelnici, sicofanţi şi pigmei, sunt Ţara! Nu ei sunt Viitorul! Pe ei îi va înghiţi, repede, uitarea binemeritată, tot aşa cum au apărut şi în prim-planul politic al vreunui partid, au ajuns în acest Parlament şi Guvern, de două parale, care nu mai sunt ale românilor. Din păcate!

Tocmai de aceea, aşa cum o fac de fiecare dată, am să apelez la slova poetică a unor înaintemergători, care, pentru noi, ăştia, din această „generaţie expirată", cum ne eticheta un nesimţit imediat după evenimentele din decembrie 1989, precum şi dascălii noştri buni, ne-au fost modele demne de urmat. Pentru că, într-adevăr, noi am avut norocul de a avea modele în toate: în profesionalism, iubire de carte şi de neam, cinste, demnitate, credinţă strămoşească, morală creştină! Destul e să apelăm la „Graiul neamului", poezia lui George Coşbuc, ca replică dată celor care ne-au „vremuit traiul": „Graiul ni-l cereau anume, / Să-l lăsăm! / Dar, nestrămutaţi, strămoşii, / Tot cu armele-n mâini au stat; / Au văzut şi munţi de oase, / Şi de sânge râuri roşii, / Dar din ţara lor nu-i scoase / Nici potop şi nici furtună. / Graiul lor, de voie bună, / Nu l-au dat! / Astăzi stăm şi noi la pândă, / Graiul vechi să-l apărăm; / Dar, pe-ascuns, duşmanii cată / Să ni-l fure, să ni-l vândă, / Dacă-n vreme tulburată / Nu ne-am dat noi graiul ţării, / Azi, în ziua deşteptării, / Cum să-l dăm? / Repezi trec, cu vifor, unii, / Ispitind puterea ta, / Neam român! Cu ură mare / Vor căta mereu duşmanii / Graiului român pierzare; / Dar să piară ei, cu toţii; / Nu l-am dat, şi nici nepoţii / Nu-l vor da!".

Dintotdeauna, noi, românii, am folosit a noastră sintagmă preferată - Patria-Mamă -, de care-i legată fiinţa neamului, deoarece, cum avem o singură biserică, avem o singură mamă. Suntem, cei de azi, fiii ei, sub această „geană a istoriei". Vlăstare ale acestui popor întru statornicirea ţelurilor noastre româneşti, noi trebuie să apărăm fiinţa patriei ca iubitori de neam, patrioţi şi naţionalişti români. Din hronicul vremurilor până azi se aude vuietul Rovinelor, Podului Înalt, fluierul Iancului, asalturile Mărăşeştilor, al bătăliilor de la Cotul Donului - Stalingrad, de la Oarba de Mureş. Freamătul acelor vremuri se află în noi, ca stare naţională a dezrobirilor. O simţim, de fiecare dată, când îl auzim pe bunul român şi patriot Tudor Gheorghe, acest „menestrel la Curţile Dorului", cântând versurile lui Ion Neniţescu: „Şi unde dorul de moşie / Întotdeauna drept a stat / Şi bărbăteasca vitejie / A-mpodobit orice bărbat. // Acolo este ţara mea / Şi neamul meu cel românesc: / Acolo eu să mor aş vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc." Din păcate, azi „La poarta grădinilor mari / Cineva dă şi cineva cere permis; / Tot mai mult planeta devine / Un club cu circuitul închis." (Dumitru Popescu).

La această „poartă a grădinilor mari", unde nouă, românilor, mereu ni se cere permisul de liberă trecere printr-un „spaţiu al Europei şi al lumii", deschis doar pentru unii, nu şi pentru noi, iar „planeta devine un club cu circuitul închis", aducem versurile altui poet patriot, Geo Dumitrescu, din poezia „Inscripţie pe piatra de hotar", poet stins într-o uitare şi o singurătate pe care poetul nu şi-o merita: „Slav aş fi fost, de nu eram latin, / Latin aş fi, de n-aş fi fost şi dac - / Dar a ieşit aşa, să fiu român, / Şi eu cu soarta asta mă împac! // Mi-au dat şi alţii sânge şi cuvinte - / Nisipuri galbene trecură-n zbor, / Purtate-n vântul Asiei, fierbinte, /

Să-ngraşe primitorul meu ogor. // Şi din Apus, din Miazăzi veniră / Umane pulberi, umbre şi lumini, / Cu bine şi cu rău mă vremuiră, / Pe toate le-am sorbit în rădăcini. // Şi nu-i nimic străin - a mele-s toate, / Dator nu sunt; plătit-am cu prisos! - /, Că tot plătind uitucilor la rate, / Cuţitul mi-ajunsese pân' la os. // Dar am rămas aşa, cum scrie-n carte - / Priviţi-mă şi-o să vedeţi uşor / Că nu-s asemeni nimănui, în parte, / Deşi-ntr-un fel, vă semăn tuturor. // Sunt bucuros de oaspeţi şi prieteni; / Deschisă-i poarta, inima şi ea; / Binevenit vei fi sub mândre cetini, / În munţii mei, la caldă mara mea. // Îmi dai un sfat? Te-ascult cu luare-aminte. / O mână de-ajutor îmi dai? Mulţam! / Dar nu cumva să-ţi bâiguie prin minte / Că asta-i ţara cailor de ham! // Poftiţi, deci, staţi la masă, staţi la soare! - / Un loc prielnic vă păstrez amici. / V-aştept cuminte plină, gându-n floare, / Că nu-i de lipsă fosforul pe-aici!...// Întind spre toată zarea poduri bune; / Primesc şi dau întregului Pământ; / Nu-i gând viclean în mine să răsune, / Dar nici stăpân nu caut: eu îmi sunt! // Învăţ, cântând sau nu, şi limbi străine, / Mi-or folosi - în mintea mea socot - /, Dar mă gândesc, de-asemeni, că e bine / Să mă pricep, întâi şi-ntâi, să-not! //…// Şi, iată, sunt aşa, cum scrie-n carte - / Priviţi-mă, şi-o să vedeţi uşor / Că nu-s asemeni nimănui, în parte, / Deşi-ntr-un fel, vă semăn tuturor. // Că slav eram, de n-aş fi fost latin, / Latin aş fi, de nu mi-ar zice dac, / Dar a ieşit aşa: să fiu român - / Şi vreau cu toată lumea să mă-mpac!"

Născuţi aici, în „vatra Patriei", ca sens al combustiei noastre spirituale, ştim ce avem de făcut, ştim încotro mergem întru dăinuirea ţării lăsate de înaintaşi. În gândul nostru, şi de Ion Nicolescu trebuie să ne mai aducem aminte, şi el batjocorit şi insultat, uneori, de toţi guguştiucii vremii, gustând, şi înainte de 1989, veninul intrigilor şi al duşmăniilor. Lui îi aparţin versurile: „Ţara noastră-i ţara noastră, / Dulce pajişte albastră, /Aripă sculptată-n dor / De lumina ochilor."

Ca făuritori ai propriei istorii, la graniţele viitorului, cu acel gând al integrităţii ţării, dorind să fim folositori Patriei, auzim cuvintele lui Gh. Asachi: „Acela nu este patriot, care n-a învăţat a fi folositor obştei; n-a purtat cerul şi pământul pe pieptul său, acela care n-a simţit plăcerea de a fi binefăcător pentru mulţi, chiar cu sacrificiul său." Manifestări pilduitoare ale înaintemergătorilor! Pentru Grigore Alexandrescu „A patriei iubire / E averea cea mai rară, / Cea mai scumpă moştenire", iar pentru Titu Maiorescu „Patriotsmul este cel mai important simţământ pentru cetăţeanul unui stat." Monumentele funerare, cimitirele eroilor, ale celor care, pe frontul din Moldova, în Primul Război Mondial, au hotărât: „Pe aici nu se trece!", dovedesc sensul apreciativ al cinstirii celor căzuţi pentru ţară, confirmând opiniile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea: „Părinţii, moşii şi strămoşii ne sunt patria noastră, ei care au vorbit aceeaşi limbă, ei, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni." Un proverb rusesc spune: „Omul fără patrie e ca privighetoare fără cântec", iar Mihai Eminescu, referindu-se la dragostea de patrie, scria: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid, / Care nu se înfioară de-a ta faimă, Baiazid", iar pentru Nicolae Iorga „Pământul are preţul morţilor care s-au coborât în el." Referindu-se la dragostea de ţară, George Coşbuc scria: „Noi, prin vremi, ce ne-ncercară, / Altă armă n-am avut, / Numai dragostea de ţară / Ce strămoşii ne-o lăsară." Vorbind despre patriotism, filosoful V. Conta considera că „Fundamentul moral al unui popor e patriotismul: fără el nu putem concepe o viaţă, dar un stat!". Unui patriot, până şi „fumul ţării i se pare dulce şi mirositor." „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, / Stau, câteodată, împietrit şi mut, / Să-nţeleg o clipă ne-nţelesul grai / Plin de jalea unui veac trecut", scria Nicolae Labiş, parcă într-un urcuş al luminii, dar şi în „legănat de ape", venind spre poetul cântăreţ al Ardealului - Ion Horea: „Cronicarul tot mai scrie, / Drum de ţară tot mai baţi / Cu iubirea de moşie, / Unde sunt acei bărbaţi."

„Pilde ale virtuţilor", cum spunea Dimitrie Cantemir, patriotismul şi naţionalismul, curat, luminat, tradiţional românesc, din trecut până în prezent, ca un fir roşu, au venit de la Maiorescu, Eminescu, Sadoveanu, Călinescu, Neniţescu, Coşbuc, Goga, Blaga până la Adrian Păunescu. Fac parte dintr-un adevăr istoric şi filologic, în acelaşi timp.

Dragoste şi suferinţă-i toată poezia lui Grigore Vieru, cu care, de fiecare dată, intrăm în acel templu al culturii şi creaţiei, odată cu acel „Dor de Transilvania": „Pe-aici se păstrează, în toate, / Urmele Lui Dumnezeu, /Iar fratele pururi e frate, / La uşor şi la greu. / Mor pe planetă azi nume, / Cinstea, crezul şi dania, / Rămâne o minune pe lume: / Transilvania. // Transilvania, Transilvania: / Vatră caldă, luminoasă, / Ca litania, ca litania, / De străveche şi frumoasă. // De-aici izvorăşte lumina / Ce-atât de dulce ni-i, / De crezi că vorbeşte româna / Printre păsări mii. / Mor pe planetă azi nume, / Cinstea, crezul şi dania. / Rămâne-o minune pe lume: /Transilvania. // Aici e familia sfântă, / Neuitaţi - cei din mormânt. / Aici de iubire se cântă / Şi totu-i legământ. / Mor pe planetă azi nume, / Cinstea, crezul şi dania, / Rămâne o minune pe lume: / Transilvania."

Cele aici, în acest editorial cuprinse, sunt, de fapt, un moment potrivit de aducere aminte a unui segment al literaturii, din poezia unor „profeţi apostoli", dovezi nu ale vreunui fanatism, cum unii gureşi, măcănitori afirmă, ci ale unei profunde iubiri de ţară, de credinţă creştină şi dăruire, într-o convingere biruitoare a unei atitudini. Un sentiment înălţător, nobil, încurajator, ca iradiere a conştiinţei româneşti, ca punct de sprijin, ca vitalitate a unei credinţe într-un prezent dezamăgitor al acestui timp.

Iar eu, semnatarul acestor rânduri, care am invocat aici versurile unor mari poeţi înaintemergători, iubitori de Neam şi Ţară, dăruiţi patriei comune, luptători, la vremurile lor, pentru înălţarea în lumină a pământului românesc, cred, cu tărie, că, şi azi, pe această vatră de Dumnezeu binecuvântată, sunt buni români, patrioţi şi naţionalişti adevăraţi, luptători pentru un prezent şi un viitor în Lumina înălţării, în această „patrie de pământ şi de cuvinte."

Lasă un comentariu