De obicei ne gândim la străzile oraşului în care trăim, cu nostalgia amintirilor, vesele sau triste, cu satisfacţia unor revelaţii de echilibru şi armonii de forme desprinse din prezentul cotidian. În economia timpului nostru consacrăm străzii o parte mai mică sau mai mare în funcţie de existenţa şi problemele fiecăruia dintre noi. Prezenţa noastră pe stradă rămâne în continuare nu o chestiune de alegere, nu un element facultativ în inventarul nostru de preocupări, ci un fapt obligatoriu căruia nimeni nu i se poate sustrage. Semnele evoluţiei noastre se găsesc adesea pe stradă... E vorba de dialogul complex între vârste, preocupări, domenii de activitate, nivele de pregătire, pe care cetăţeanul de pe stradă le contopeşte aici, mai mult decât oriunde în ceea ce se cheamă conduită cetăţenească.
Sunt oameni care consideră stradăun domeniu în care îşi pot permite orice. Dar stradă nu este doar locul prin care se circulă, nu este doar trotuarul şi partea carosabilă cu zone delimitate dintre pieton şi conducătorul auto. Ea este un mediu educativ, un loc unde se învaţă o sumedenie de lucruri bune şi rele. Cetăţenii oraşului sunt furnizorii şi beneficiarii tuturor acestor învăţăminte. Şi aici trebuie să ne gândim că mulţi confundă strada cu o zonă a „bunului plac".
Pe stradă nu existăşefi şi subalterni, oamenii nu sunt cu toţi directori, ingineri, medici, profesori etc. Nu există nici delimitarea între categorii de vârste diferite. Legea străzii nu cunoaşte privilegiaţi, nu face niciun fel de deosebire, legea străzii este o lege nescrisă. Ştie oricine că strada nu a creat niciodatămari valori umane, dar i-a pierdut pe mulţi pentru că este, într-adevăr, domeniul unei anumite libertăţi de care mulţi sunt tentaţi să abuzeze.
Meandrele străzii în care se pierd sau se încurcă uneori copiii neprihăniţi, rătăcind printre rondurile de flori, călcând şi rupându-le pe cele mai frumoase, aruncând ambalajele pachetelor de bomboane pe unde apucă, îndeletnicindu-se cu felurite trăsnăi, sub privirile îngăduitoare ale celor din jur sau chiar ale părinţilor, fără ca nimeni să împiedice aceste rele, din nepricepere sau nepăsare. Dacă le atragi cumva atenţia, răspunsul este prompt şi foarte acid: „Nu mă priveşte, nu-i copilul meu, nu l-am educat eu, ce ai cu mine?"
Părinţii nu îşi dau seama că fiii lor, în astfel de situaţii, nu au căzut în capcana străzii, ci în capcana pe care chiar ei le-au întins-o. Există situaţii prea dese în care maturii confundă valorile sau nu le descoperă semnificaţia. Aşa? Să ne facem, deci, că uităm cine e copilul, tânărul care înainte de a ieşi pe stradă a primit influenţa mediului familial, a şcolii, a instituţiei. Şi atunci, ce contează dacă nu o să îi luăm în seamă nici pe stradă?!
Ce să mai spui atunci de vandalii coşurilor de gunoi, rupte şi distruse, de aruncatul chiştoacelor, a ambalajelor şi hârtiilor de tot felul, de aruncatul gunoaielor din maşini, de circulaţia şi parcarea prin locuri nepermise, iar spaţiul din faţa şi spatele unor blocuri este al nimănui, un loc unde poţi să arunci orice. Furturile din buzunare, din autovehicule, din curţile şi casele oamenilor au devenit o calamitate.
Romii sufocă oraşul. E plin de ei în centru, mănâncă seminţe pe trotuar, beau cafele în cofetării, stau în calea oamenilor şi sunt foarte obraznici. În magazine, baruri, ţigani gălăgioşi şi răutăcioşi, pe stradă grupuri, grupuri, trec strada pe unde vor, sfidează orice (...). Vin să-şi ridice ajutorul social cu taxiul, au telefoane performante, iar pachetele ce le primesc le vând. Nu au carte de muncăşi nu au plătit impozit în viaţa lor, dar au maşini scumpe, bijuterii doldora, şi nimeni nu îi întreabă nimic! De educaţie nici nu se pune problema, integrarea lor în societate este aproape imposibilă.
Ce-i de făcut?! Cerşetori peste tot, în locuri bine alese, cerşit la casele oamenilor, în pieţe, în faţa bisericilor, după spectacole, cu solicitări scrise şi păcăleli ale credulilor etc., etc. Mizerie şi decadenţă. V-aţi întrebat vreo clipă cine e vinovat, minorul, cerşetorul, poliţia sau cei care le devin clienţi? De aceea e bine să delimităm: strada e locul, dar mediul educativ îl formăm noi, oamenii, familia, şcoala sau instituţia.
La străzile oraşului în care trăim ne gândim adesea, cu nostalgia amintirilor, vesele sau triste, cu satisfacţia unor revelaţii de echilibru şi armonii de forme. Ieşim adesea, tineri, maturi, bătrâni şi, trăind împreună, dorim străzii un trotuar nou, un pom sau o floare... Şi să nu uităm, nu trebuie să uităm, că estetica oraşului, strada sunt dovada frumuseţii de dincolo de zidurile caselor, a echilibrului şi armoniei din noi.
