În perioada postdecembristă, odată cu căderea comunismului, au avut loc multe fărâmiţări de state. Iugoslavia s-a despuiat în părţile componente de dinaintea Primului Război Mondial, cu o mulţime de republici, care de care mai mici, şi pe care le ştim cu toţii; Cehoslovacia, de asemenea. Doar România şi Polonia au rămas intacte dintre ţările foste comuniste, în formula de după Al Doilea Război Mondial, în vreme ce Germania s-a reunuificat. Cu toate că ar fi avut posibilitatea, România ar fi trebuit să ia exemplul Germaniei, pentru că avea cu cine. Basarabia, abia desprinsă de lagărul sovietic, ne era la dispoziţie, dar se vede că, în locul ei, cineva lucrase la un alt proiect, de destructurare a României, şi care viza vestul ţării, Transilvania şi Banatul, tocmai pentru a ne pune în cumpănă în privinţa Basarabiei. De altfel, din documentele desecretizate de la Kremlin şi date recent publicităţii reiese clar că sovieticii au fost de acord cu retrocedarea, după Al Doilea Război Mondial, a întregii Transilvanii României, cu condiţia să uităm definitiv de Basarabia. Iar de fiecare dată când e vorba de un ajutor de acest gen ruşilor, vecina, Ungaria, este întotdeauna la post. Ca atare, românii au fost obligaţi să facă faţă acestei provocări extrem de virulente şi trebuie să recunoaştem că doar coeziunea spirituală, de limbă, cultură, de tradiţii şi de obiceiuri ne-a făcut să trecem peste acest hop şi să rămânem măcar aşa cum am fost teritorial, adică uniţi doar pe trei sferturi.
Din fericire, marele pericol s-a mai potolit, dar fără a dispărea complet, iar contribuţia la păstrarea unităţii statale a revenit nu atât instituţiilor statului, cât marii mişcări pentru păstrarea integrităţii naţionale, Uniunea Vatra Românească, născută la Târgu-Mureş, în focul tragicelor evenimente postdecembriste şi al cărei suflu s-a răspândit apoi în toată ţara, cimentând astfel şi mai mult coeziunea noastră românească.
Cu toate că sunt bine cunoscuţi susţinătorii oficiali ai separatismului şi reprovincializării României, ne referim aici în mod expres la liderii partidelor politice maghiare, constatăm că în ultima perioadă, în mediul românesc ardelenesc, s-a născut un aşa-zis curent transilvănean, ai cărui protagonişti sunt aceiaşi care „S-au săturat de România". Ei pretind a fi români neaoşi şi pe deasupra şi cu blazon de intelectuali rasaţi, şi care văd o mulţime de avantaje în revenirea la provinciile istorice, adică Transilvania să fie din nou Transilvanie, Muntenia, Muntenie, Banatul, Banat şi aşa mai departe. Mai concret, să devenim ceva ca pe vremea lui Matei Basarab şi Mircea cel Bătrân (1386-1418), în Ţara Românească, a lui Ştefan cel Mare (1457-1504), în Moldova etc., adică fiecare cu felia sa de Românie. După mintea acestora lucrurile ar merge chiar şi mai departe, la fărămiţări de la începutul epocii medievale, de pe vremea voievzilor Menumorut, Glad şi Gelu (sec. X), pentru a nu mai fi capabili să răspundem la o comandă unică, regionalizări şi feudalizări care au favorizat nespus de mult invadarea şi ocuparea noastră facilă de către migratori, inclusiv de unguri şi de turci. Ignorând principiul că „Unirea face putere", protagoniştii noştri clujeni aşa-zişi intelectuali de top, susţin cu argumente puierile chiar, încercând să convingă cât mai mulţi ardeleni că nouă ne-ar merge mai bine dacă ne-am separa de Bucureşti, apreciind că, dacă ne-am lua cu ungurii şi ceilalţi, şi am încropi împreună o „ Autonomă", ne-am gospodări mai bine resursele financiare. Deci am deveni mai prosperi şi mai bogaţi, dacă le-am întoarce spatele fraţilor de peste Carpaţi, care în ansamblu n-ar fi atât de productivi şi faţă de care avem destule nepotriviri: de cultură, de obiceiuri şi de alte deprinderi ce decurg din modul nostru de slujire în vremurile trecute: la unguri şi austrieci, în cazul ardelenilor, bănăţenilor şi bucovinenilor; la turci şi ruşi, în cazul moldovenilor şi muntenilor.
Un punct de vedere vetust şi foarte înşelător, pe care-l ştim de altfel pe de rost, din recuzita maghiară şi pe care ai noştri „frumoşi ca brazii" şi l-au însuşit integral, schimbându-i doar ambalajul, din roşu-alb-verde în roşu-galben-albastru. Aceasta, în ciuda faptului că noi, românii, suntem recunoscuţi pe plan european ca naţiunea cea mai sudată lingvistic, dar şi spiritual. Lucrul acesta aveam să-l constat chiar din documentele ruseşti desecretizate, cuprinse în celebra carte a prof. univ. dr. Onufrie Vinţeler: „Problema Transilvană - disputa teritorială româno-maghiară şi URSS", în vastul documentar pregătit de către specialiştii sovietici pentru desele dezbateri cu privire la destinul postbelic al Transilvaniei. Amintesc faptul că specialiştii sovietici ai lui Stalin şi Molotov au analizat din toate punctele de vedere Transilvania: geografic, istoric, etnic, lingvistic, geopolitic, adică şi pe faţă şi pe dos. Redăm în acest sens un pasaj din stenograma Reuniunii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS, din 8 iunie 1944, pentru poregătirea tratatelor de pace şi organizarea postbelică în problema Transilvaniei. Iată ce spune aceasta la pagina 284: „Reprezintă oare populaţia din Transilvania o naţiune separată şi distinctă de populaţia din România sau de cea din Ungaria? Bineînţeles că nu. În Transilvania românii reprezintă majoritatea populaţiei şi în mod categoric aceştia nu sunt diferiţi de locuitorii originari din România, iar minoritatea maghiară care locuieşte aici se deosebeşte puţin de maghiarii originari din Ungaria. De asemenea, spune stenograma, noi nu avem date din perioada Austro-Ungariei sau din perioada guvernării româneşti că, în Transilvania, ar fi fost identificate tendinţe separatiste sau s-ar fi întreprins acţiuni serioase pentru formarea unui stat independent, Transilvania, şi că această idee i-ar fi adus împreună pe maghiarii şi românii din Transilvania, şi i-ar fi făcut să uite de conflictele interetnice. Dimpotrivă, am remarcat altceva: că în perioada austro-ungară şi în cea română, ambele naţiuni din Transilvania, dacă au luptat atunci, au făcut-o mai mult pentru unirea cu „ţara-mamă".
Iată că şi cei care ne poartă sâmbetele recunosc că românii formează în unitatea lor spirituală o cochilie puternică, sunt o nucă tare, greu de spart. De altfel, lucrul acesta a fost probat chiar la evenimentele din decembrie 1989, şi imediat după, când s-a încercat, fără succes, dezlipirea, într-o formă sau alta, a Transilvaniei de ţara-mamă şi nu s-a reuşit, fapt care în Iugoslavia a fost posibil. Evident că lupta pentru destructurarea României nu s-a încheiat şi nici nu se va încheia vreodată. Noi însă nu trebuie să mergem pe mâna acestor „neica nimeni", nici a celorlalţi, ci să luăm pilda celor mari care vor să devină şi mai mari. Şi noi avem din ce face această rotunjire, din pământul strămoşesc şi, ca atare, avem toată legitimitatea, morală şi juridică, pentru a milita pentru reîntregirea ţării. Basarabia este aproape, este a noastră, este lângă noi şi, în consecinţă, să decidem cu toţii încorporarea ei în graniţele legitime ale patriei-mame, din trupul căreia a fost smulsă. Să n-o mai lălăim prea mult, cum am procedat prin anii '90. Acum avem umbrela NATO şi UE şi putem face acest lucru. Ar fi momentul ca şi generaţia noastră de azi să-şi asume o astfel de responsabilitate, aşa cum au făcut şi cele de la 1859 şi de la 1918. Să nu fim laşi şi nepăsători! De 2018 ne mai despart doar trei ani, şi ar fi frumos ca de centenarul Unirii să-i găsim pe basarabeni alături de noi. Întrebarea care se pune, în afara suferinţelor pe care am ştiut să le îndurăm cu stoicism, noi, generaţia noastră, cu ce vom rămâne în istorie?
